Pășind prin căile întunecate, ajungi în sumbra obscuritate a Necunoscutului

(lucrare scrisa pentru un concurs literar)

Doar picăturile se mai auzeau acum căzând ușor pe asfaltul rece. Vântul bătea cu putere din toate părțile, împrăștiind frunzele copacilor deja căzute pe pământ. Răceala toamnei învăluise natura, nu mai era cale de-ntoarcere: ne îndreptam cu pași repezi spre o iarna rece, nemiloasă.

Cu toate acestea, tânărului nu îi păsa de cât de rece era ploaia, de faptul că simțea atingerea biciuitoare a fiecărui strop pe pielea înghețată. Nu îi mai păsa de nimic, tot ceea ce mai conta acum pentru el era faptul că trebuia să ajungă la cimitir, să-și vadă bunica.

Nu ajunsese s-o conducă pe ultimul drum, ceea ce-l făcea să se simtă frustrat. Se învinuia pe sine însuși de moartea femeii în vârstă de șaptezeci și doi de ani, întrucât nu putuse avea grijă ca aceasta să se facă bine în urma infarctului miocardic suferit la începutul acelei veri.

Distrus, privi în jos, către buchetul de trandafiri pe care-l purta în mâna dreaptă, strângându-le cozile cu toată forța, de parcă ar avea vreo șansă cât de mică s-o aducă la viață pe unica persoană ce alesese să aibă grijă de el după ce părinții îl părăsiseră.

Lacrimile lui curgeau șiroaie pe chipul lipsit de culoare, cu pomeții înalți ce îi dădeau un oarecare aer arogant, însă în inima lui era numai durere, nici urmă de alt sentiment. Neputința în fața Morții îl făcuse să realizeze la o vârstă așa de fragedă, doar șaptesprezece ani, cât de crudă poate fi viața și cât de dureroase pot fi loviturile date de aceasta.

Intră pe porțile cimitirului, simțindu-se de parcă pătrunde în cel mai sumbru loc de până atunci. Mai intrase el în cimitire, însă niciodată nu intrase pentru a-și vizita o persoană dragă, pentru care să poată vărsa lacrimil.

- Bunico... se auzi vocea sa stinsă, răgușită.

Oftă iarăși și, cu dosul palmei și așa ude, încercă să-și șteargă fața de stropii de ploaie ce deja se împletiseră cu acele cristale pline de durere lichidă. Inima îi tresălta în piept tânărului pe măsură ce înainta pe poteca îngustă, pavată cu ciment.

Mergea printre morminte, case de oameni a căror viață s-a-ncheiat, și se simțea mai singur decât o făcuse în toată viața sa. Scoase din buzunar un șervețel și, după ce își suflă cu un gest discret nasul, își îndreptă pașii către o alee lăturalnică, ce știa că duce spre mormântul bunicii lui.

Își grăbi pașii printre frunzele căzute, foșnite de vânt, privind cu stupoare cum se ridică în fața sa siluetele sumbre ale crucilor de marmură albă, cu pozele decedaților pe acestea și niște mesaje ce-i întristau și mai tare inima răvășită de atâtea simțăminte noi, pe care nu le mai trăise niciodată până atunci.

Se simțea stingherit, de parcă cineva îl urmărea cu privirea. Acum, după ce realiză cât de tare îl doare în piept și că pielea îi era de găină, își dădu seama că nu fusese cea mai bună idee să vină în cimitir în toiul nopții. Cu toate acestea, o făcuse, iar acum regreta, deși niciodată nu dorise să se întâmple acest lucru, întrucât îi era frică de cimitire și de sufletele ce hoinăresc fără liniște aici, pe teritoriul lor.

Privi încă o data trandafirii cu ochii săi albaștri, încă înecați în lacrimi. O petală se desprinse, și cu o grație absolută, căzu lin pe aleea udă, pe un lac micuț format într-o denivelare a asfaltului negru.

"Oare ce caut aici în noapte?" se întrebă în mintea sa și fu străbătut de un fior neplăcut în momentul în care auzi cum o bufniță își cântă tristul cântec de jale. Întunecata boltă cerească brăzdată de stele lucitoare luă parte la melancolica melodie, iar luna, asemeni ochilor bufniței, îl fixă pe tânărul ce tremura ca varga din cap până în picioare.

Inima îi bătea din ce în ce mai tare, iar el se încordă, dându-se un pas în spate când auzi fâlfâitul de aripi a unei alte păsări a nopții. O creangă trosni în spatele său, iar băiatul simți cum apa rece ca gheața de pe trupul său se prelinge încet în jos, urmând un traseu șovăit, necunoscut.

Înghiți în sec, simțind cum golul din stomac se mărește tot mai tare. Se trase câțiva pași în spate, ieșind de pe alee, și se împleti printre copacii înalți, cu siluetele lor mlădioase ce păzeau cu sfințenie locurile de veci ale celor ce se odihneau acolo.

- Ce caut eu aici acum? se întrebă în șoaptă, încercând să se calmeze. Spera ca, dacă aude o voce omenească, avea să-și revină, toată teama avea să-i dispară.

În general, era un om rațional, însă de această dată, parcă tot raționamentul său se dăduse peste cap, lăsându-l doar cu imaginația foarte bogată, ce transformă fiecare trosnet al naturii într-un pas făcut de cineva care-l urmărește sau fiecare umbră a nopții într-o făptură gata să-l atace, furându-i sufletul și condamnându-i-l la eternitate.

Îi era atât de teamă, încât nici să înghită în sec nu mai putea în acel moment. Oftă, ducându-și mâna la inimă, iar în următorul moment, spinii ascuțiți și nemiloși ai unuia dintre trandafiri îi zgâriară pielea fină de pe mână, lăsând un strop de sânge să cadă jos, pe pământul rece.

Puțin mai târziu realiză că, de fapt, se află pe un mormânt. Picătura de sânge deja dispăruse, probabil înfiltrându-se acum prin pământul proaspăt în jos, împletindu-se o dată cu stropii de apă și dispărând în neant.

Tânărul trase o gură mare de aer în piept, simțindu-se mai rău decât înainte. Se simțea arzând acum și totul începuse să se încețoșeze. Becurile de la stâlpii de iluminare publică începură să pâlpâie, iar tânărul găsi de cuviință să-și îndrepte pașii cât mai rapid spre alee, spre a nu rămâne singur printre acele cruci funerare atât de străine și de reci.

Ajuns acolo, un nou strigăt al bufniței îl făcu să tresară. Pentru un moment, cei doi se priviră în ochi. Pasărea îl studie cu ochii săi mari și verzi, lipsiți de expresivitate, iar tânărul îi studie irișii ciudat pigmentați ai acestei făpturi, gândindu-se cu stupoare că este semn de rău augur să vezi o bufnița în noapte, iar aceasta să îți șoptească niște cuvinte aparte în limba ei tainică.

Liniștea nopții fu spulberată de un tunet puternic, apoi fulgerul ce-l urmă lumină pentru câteva momente cerul. Băiatul privi printre copaci, pârându-i-se că vede o siluetă cum dispare. Dorea să afle dacă nu care cumva mai este cineva acolo, astfel că își întredeschise buzele.

Prima încercare eșuă, acesta nefiind în stare să articuleze niciun cuvânt. Încercă din nou și din nou, până în momentul în care, trăgând o gură mare de aer în piept, reuși să scoată un sunet macabru, că un răget de animal:

- Cineva... ? întrebă un moment mai târziu, după ce-și drese glasul îngrozit.

Speră să audă o voce omenească prezentându-i-se, în încercarea de a-i spulbera temerile. Cu toate acestea, știa prea bine că nu trebuie să ai încredere într-un necunoscut întâlnit pe stradă, în necunoscut, mai ales într-un cimitir. Se auzeau destule povești despre anumite ființe capabile să ia înfățișări omenești, înșelând oamenii și furându-le ultimul dram de vlagă avută-n ei.

Ușor-ușor, se auzi un foșnet. Era departe, iar el simți cum fiorii încep să dispară, semn că o oarecare prezență malefică se îndepărtează de el cu pași repezi, găsindu-și probabil altă victimă. Acum, unicul lucuru pe care-l dorea era să se piardă printre pietrele de mormânt. Era în stare să abandoneze micuța expediție către locul unde era îngropată bunica sa, dar simțea că trebuie s-o vadă, măcar în poză uriașă pe care i-o așezase cu sfințenie pe peretele cavoului.

Bunica îi lipsea cela mai mult. Nu o mai vedea, ci doar o simțea în jurul său. Uneori, această simțire era mai apăsătoare decât în alte momente, iar el știa prea bine că acolo se află femeia pe care o iubea, e în preajmă și-l veghează. Era fericit că, într-un fel, ea nu plecase de tot, însă își dorea să se odihnească în pace.

Simțea că, dacă va merge la mormântul ei și-i va vorbi, ar putea fi înțeles. Oftă în acel moment, pășind pe o altă alee îngustă, o ramificație a drumurilor sumbre din cimitir. În această noapte stranie, zgomotele păreau a fi din ce în ce mai puternice, iar tânărul se simțea copleșit de prezența atâtor cruci reci. Își dorea să nu-și aducă aminte niciodată de această noapte, însă știa că îi va rămâne pentru totdeauna întipărită adânc în memorie, cu toate că, de fapt, nu se întâmplase absolut nimic.

"Bunico, de ce a trebuit să pleci?" se întrebă în mintea sa tânărul, iar apoi simți un junghi din partea inimii. Nu se simțea bine acum,că era departe de cea pe care o iubea atât de tare. Știa că distanța asta este de nestrăbătut, iar singura cale de a se întoarce și a o revedea era să moară, părăsind această lume .

Deși nu fusese un copil fericit toată viață sa,știa că bunica lui nu ar fi dorit ca el să renunțe la luptă în viață și să moară, astfel că își alungă atât de repede gândul, încât zâmbi. Știa că avea ambiție, așa că începu să-și spună în mintea sa că nu se poate să fie cineva în cimitir, era singur și nimeni nu-l urmărea.

Probabil că repetase de câteva ori deja acest lucru când un alt fulger lumina cimitirul. Din nou, o altă nălucă dispăru după un copac, cu veșmântul cenușiu fluturând în urmă sa. Tânărul fu străbătut în acel moment de un fior, fiindcă nu se așteptase defel să vadă iarăși o astfel de imagine care să-i dispară din cale brusc, făcându-l să se gândească la faptul că poate nu era singur. Nu în acel loc...

Ideile ce îi străbăteau mintea acum erau diverse și foarte îngrijorătoare. Se apropie de un copac și puse mâna pe acesta, sprijinindu-se. Era obosit și își dorea să fi fost în imaginația sa tot ceea ce văzuse, însă se părea că, de fapt, întâmplările se repetă.

Privi în spatele sau, căci se auzise cum cineva pășise în lac. Peste umăr, reuși să vadă cum un fum albăstrui dispare, imprastiindu-se în negura nopții. Simțindu-se înconjurat, îndureratul adolescent înțelese într-un final că nu era singur, și își ridică privirea spre lună, analizând-o, cerându-i călăuzire.

Pentru a ajunge la bunica sa, trebuia să treacă peste un pod. Cu toate că ziua știa drumul pe de rost, acum se simțea pierdut printr-o lume necunoscută. Întunericul nopții îl învăluia, iar siluetele nocturne îi întindeau capcane care mai de care mai periculoase, care îl făceau să simtă adevărata biciuire a realității, însă într-un mod atât de convingător, încât dorea să fugă.

- Ce-a fost asta? întrebă cu voce tare, deși nimeni nu era acolo, spre a-i răspunde întrebării puse.

"Ți se pare doar, nu există nicio persoană în jur, nimeni care să te poată speria" își spuse în minte tânărul, însă ceea ce încerca el nu prea dădea roade. Îl speriase atât de tare să vadă cum apar și dispar siluete în jurul său, încât acum era de-a dreptul șocat. Pășea însă încet printre lacuri și uneori chiar prin ele, ascultând liniștea nopții tulburată de picăturile de ploaie.

Privirile tânărului se îndreptară spre lună iarăși, parcă acolo văzându-și călăuzirea către mormântul bunicii sale. Spera că acolo va scăpa de toate sentimentele neplăcute, însă, de fapt, el nu dorea decât ca totul să se termine mai rapid spre a putea pleca acasă, să doarmă.

Un trandafir din buchetul pe care-l ținea în mână căzu pe jos. Se apleca și îl ridica, însă prinse în așa fel de codița fragilă a florii, încât un colț al acestuia îi pătrunse în pielea subțire a degetului arătător. O picătură roșie de sânge i se prelinse ușor de pe mână în lac, iar tânărul zâmbi. Ridică trandafirul, nebăgând măcar de seamă înțepătura din deget și, după ce reuni buchetul, își continuă drumul spre mormântul bunicii sale.

Continuă să străbată aleea, până ce lumina nu foarte puternică a lunii îi dezvălui podul peste care trebuia să treacă, spre a ajunge în partea din spate a cimitirului, unde erau de regulă înmormântați bătrânii și unde era, de altfel, bunica lui.

Din primul moment în care puse piciorul pe podul respectiv, începu să tremure. Simți imediat prezența altei persoane, iar în fața să se arată o tânără înaltă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochie foarte veche, albă, purtându-și și părul într-un stil vechi, și anume un coc din care alunecau cu grație șuvițe divine, negre și cârlionțate.

Simți cum inima îi bate mai tare imediat, iar acesta se apropie. Știa că nu e o prezentă rea la fel de bine cum știa și că nu există, sau cel puțin că nu mai e din această lume, Lumea Viilor. Fu străbătut de un fior când tânăra se întoarse și-l privi: era frumoasă, mai frumoasă ca orice tablou pe care-l văzuse vreodată, cu ochii mari și negri, în care se concentra tristețea.

Dean, căci acesta îi era numele, se simți imediat neputincios în fața durerii tinerei de care începu încetul cu încetul să se îndrăgostească. Roși când fata îi zâmbi, iar privirea ei se schimbase, devenind blândă. Putu în acel moment să îi vadă zâmbetul de pe chip și chiar din ochii mari.

Silueta se apropie încet de el, cu un mers grațios, aparte. Umerii înguști, mici, pe care stătea rochia, îl făcură pe tânăr să simtă că dorește s-o ia în brațe și s-o ocrotească. Ajuns în fața fetei, făcu o plecăciune, astfel crezând că e de cuviință, apoi tânără reacționă în același fel, păstrând același zâmbet pe chip.

- Bună seara, domnișoară! i se adresă, iar tânăra zâmbi.

- Bună seara, monsenior! îi spuse cu același zâmbet timid pe fața copilăroasă, tânără și palidă. Nimic din ceea ce emana această ființă nu părea dur, rău, iar Dean ajunse la concluzia că e o persoană blândă.

- Va pot însoți în noctura plimbare? întrebă tânărul, iar față schița un gest de aprobare și îi întinse mâna. După ce tânărul își petrecu brațul pe după brațul tinerei, acesta simți imediat cum răceala feței îi pătrunse în oase, făcându-l să se infioreze.

Nu mai discutau, era de prisos. Parcă fiece cuvânt ce ar fi putut fi spus dispăruse acum.

- Uite, aici e casa mea, spuse fata rupând la un moment dat tăcerea. Trecuseră pe lângă un cavou alb, din marmură, iar Dean se convinse că, de fapt, fata nu mai există în realitate.

- Aici? Este foarte frumoasă, domnișoară... Blanche, spuse zâmbind, în încercarea de a face o glumă nevinovată. Fata însă se puse pe râs, iar vocea ei cristalină inundă liniștea cimitirului în acea noapte neagră.

- Acesta mi-e numele, spuse tânăra și îi zâmbi. Trebuie să plec, iartă-mă. Nu pot ieși din cimitir, dar pot ieși din cavou în fiecare seară, iar dacă vrei, poți veni la mine. Mereu la pod, acolo-mi găsesc liniștea.

Spunând acestea, tânăra își luă la revedere și dispăru, lăsându-l pe băiat cu ochii pironiți spre cavoul ei.

Își îndreptă pașii încă uimit spre mormântul bunicii sale, nu prea departe de acel loc. Îi păru rău că are doar un buchet de trandafiri și nu-i poate dărui lui Blanche, însă își promise că o va face a două zi și de fiecare dată când avea să vină aici. Ceva îi spunea că va veni foarte, foarte des acum.

Lăsând la o parte incertitudinea și nesiguranța produsă de plecarea fetei, tânărul își alungă orice gând și deschise cu cheia cavoul bunicii sale, pătrunzând în acesta în cea mai mare liniște. Privi poza bunicii la care ținuse atât de tare în viață... Și o făcea și acum, chiar dacă bâtrâna nu îi mai era aproape. Oftă dezamăgit, însă nu spuse absolut nimic.

Lasă buchetul de trandafiri în vaza cu apă în care mai erau buchete de flori diverse, aduse de el și de alte câteva rude apropiate ale bunicii sale, dar pe care el nu le suporta și le ocolea. Trist și cu inima sfâșiată de durere, dori să iasă din cavou, însă luna ascunsă de nori îl făcu să se răzgândească, închizând ușa cavoului și stând la adăpostul acestuia.

Simțea că se sufocă acolo, durerea și lipsă bunicii îl copleșea. Atât de mult simțea că are nevoie de ea, încât începu să plângă. În ultimul timp, o făcuse foarte des, devenind emotiv. Fiece amintire îl făcea să verse lacrimi, ceea ce nu îi plăcea deloc, întrucât începuse să se simtă din ce în ce mai rău.

- Bunico, mi-e dor de tine...

Dorea să-i fi răspuns, însă nu, nu avea norocul să facă asta. Bunica sa se află mult prea departe pentru ca vocea ei să se facă auzită măcar pentru o ultimă oară pentru tânărul plin de tristețe, care dorea cu ardoare să o audă iarăși, însă parcă nici dorințele nu erau acum puternice...

Nimic nu era puternic acum, iar el o știa. Dean era singur, ceilalati pe care îi considerase prieteni acum îl părăsiseră fără să privească înapoi. Mai avea doar un simplu gând acum, o simplă dorință: să afle ce e cu Blanche. După aceea, era sigur că poate merge liniștit pe urmele bunicii sale, în lumea aceea aparte, din care nimeni nu se mai întorsese viu până atunci.

Când, într-un sfârșit, luna își arată paloarea, Dean se simți în stare să iasă afară din cavou, ceea ce și făcu. Aruncă o ultima privire asupra portretului frumoasei sale bunici, o femeie cu părul alb, frumos, cu o față așa de blândă, încât ai putea-o privi ore-n șir fără să te saturi de bunătatea pe care ochii ei albaștri o emanau.

Cu toate acestea, călcându-și pe inimă, tânărul plecă de acolo, sperând din tot sufletul că va ieși cât mai rapid din acest loc unde fantasmele apăreau și dispăreau din fața sa, îngrozindu-l. Se temea de vreo noua apariție, astfel că își grăbi pașii atât de tare, încât obosi mult mai rapid decât s-ar fi așteptat.

Era că și cum tot acest cimitir îi mânca forța vitală, devorându-l pe interior, gustându-i fiecare părticică ascunsă a sufletului. Încet-încet însă, reuși să iasă pe poarta uriașa, decorată într-un stil aparte, gotic, mâncată de rugină și de trecerea timpului. Pe alocuri, gardul era rupt, permițându-le golanilor să treacă pentru a prăda și distruge crucile de mormânt sau monumentele.

Își grăbi pașii spre a ajunge acasă și, după ce-și mângâi trupul cu atingerile blânde ale apei, se aruncă în patul moale, bucurându-se de mătasea fină a așternuturilor. Căzu într-un somn adânc, profund, și, în jur de ora trei, se trezi. Auzise ceva pe hol, ceea ce-l înspăimântase. Se ridică încet din pat, însă, cu toate acestea, nu era sigur că e realitate sau că încă visează. Incert asupra simțirilor sale, se îndreptă către toaletă, locul de unde se auziseră acele sunete.

Coridorul pe care trebuia să-l parcurgă era întunecat, iar din capătul său se auzeau sunete. Ușa băii era închisă și lumina era, teoretic, stinsă. Cu toate acestea, se vedea pe sub ușă cum ceva alb strălucește. Nu era însă o lumină naturală, ci era ceva de pe altă lume. Știa asta și el, fiindcă era o paloare sumbră, înghețată în ceea ce se vedea.

Fără nicio problemă, dar cu teamă în suflet, Dean ajunse la ușă. Acum, trupul îi era străbătut de fiori. Spera să viseze, însă simțurile îi spuneau că, de fapt, ceea ce se întâmplă e cât se poate de real. Tânărul atinse cu sfială clanța ușii și o deschise. În următorul moment, lumina albă îi invadă ochii, iar el simți cum tot trupul începe să-i tremure. Se simțea devorat, parcă ceva îi pătrunsese în trup, sfârtecându-i măruntaiele. Își dorea atât de tare să se termine totul, încât lacrimile începură să-i curgă pe chipul transfigurat de durere.

În următorul moment însă, totul se termină, iar el fu capabil să realizeze că, de fapt și de drept, plângea... Și stătea în ușă băii, privind oglina. Se vedea doar pe el, cuprins de lacrimi, arătând jalnic. Niciodată nu se simțise mai rău decât în acel moment, și asta fiindcă avusese, poate, doar un vis banal. Ceva însă îi spunea că mai bine era precaut.

Intră și își spală chipul, rămânând câteva secunde aplecat asupra chiuvetei. Când își ridică privirea, în spatele său văzu cum stă și privește în gol tânără Blanche. La fel de frumoasă ca în acea zi, când o văzuse, cu fața toată un zâmbet. Însă, de această dată, zâmbetul ei era foarte distant, de parcă nu era ea. Ochii îi erau plini de răutate acum, deși fața zâmbea. Pielea palidă arăta acum pământie, iar în cameră era un miros neplăcut, de mormânt. Tânărului i se făcu greață, însă se abținu să vomite.

Continuă să privească în oglina, văzând-o pe fată cum începe, încet-încet, să se desfigureze, pierzându-și frumusețea. Oasele feței deveniră din ce mai proemninente, iar apoi ochii dispărură parcă prin farmec, lăsând doar niște orbite goale, în care parcă străluceau flăcările Iadului.

Tânărul se simți copleșita de teamă și, încă sperând că visează, își închise ochii. În următorul moment, simți o atingere rece, apoi totul se spulberă. Dispăruse, însă în aer încă era prezent sentimentul acela de teamă. Plus izul Morții, era acolo, apăsător și necruțător.

Dean însă merse la culcare, ignorând totul. Trebuia să se odihnească, știa că ceea ce își imaginase era din cauza oboselii și zbuciumului sufletesc din ultima perioadă. Acum, fără bunica sa, realiză că avea să-i fie mult mai greu, însă trebuia să se adapteze. Imaginile fetei care se descompunea însă îi veneau în minte din ce în ce mai des acum, și nu mai putea adormi. Oftă din toată inima, apoi își mușcă buzele, sperând că va reuși să alunge totul din mintea sa.

Cu un oftat, tânărul se reculese. Abia spre dimineață, pe la ora cinci, somnul îl fură...

După o nouă zi agitată, specifică primelor zile de școală, Dean se întoarse în cimitir. Avea iarăși flori, însă de această dată erau două buchete, unul destinat bunicii sale, altui destinat lui Blanche, fata care îi apăruse aseară în vis. Încetase să se mai gândească la ceea ce văzuse, deși începuse să creadă că, de fapt și de drept, acela nu fusese un vis, ci fusese pura realitate. Străbătut de un fior neplăcut, își închise ochii, sperând că fată îi va apărea în cale iarăși.

La lumina lunii, la aceeași oră târzie, Dean se opri în fața cavoului unde Blanche plecase în urmă cu o seară. Acum, fiorii ce-l străbătuseră îi dispăruseră, parcă familiarizat deja cu cimitirul. Avea un presentiment că aici va ajunge prea curând, dar nu se temea... De altfel, el însuși își dorise să se afle aici.

Pe alee, în fața cavoului lui Blanche, Dean se așeză pe băncuță. Privea cerul cu lacrimi în ochi, aducându-și aminte de toate clipele petrecute împreună cu bunica lui. Zâmbi, apoi își mușcă buzele. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare, iar sângele parcă îi îngheță în vene, deoarece cineva își făcu simțită prezența. Știu în acel moment că Blanche apăruse, ceea ce-l făcu să tresară.

- Bună seara ! se auzi vocea șoptită a tinerei. Imediat, silueta sa fantomatică trecu mlădioasă și se așeză lângă el. Îl privi pentru câteva momente, iar el surprinse numai bunătate în acei ochi incredibil de frumoși și, în același timp, lipsiți de viață.

- Bună, rosti încet. Îi luă mâna într-a sa și i-o sărută, simțind în același timp atingerea de gheață. Tânăra avea pielea rece, însă foarte fină.

Dori să-i spună în acel moment că a văzut-o în urmă cu o seară, însă nu putu s-o spună, fiindcă avu o presimțire proastă. Zâmbi în sinea sa, apoi se ridica în picioare. Imediat, tânăra se ridică și ea, știind parcă următoarea mișcare.

Privi florile, iar Dean, trezit la viață parcă în acel moment, începu să se bâlbâie:

- Astea... Ăăh... Păi... Sunt pentru... Tine, Blanche, reuși să articuleze, apoi își plecă privirea în pământ.

Fata chicoti ușor, apoi se apropie de el și se plecă grațios.

- Îți mulțumesc!

Vocea blândă îi sună în urechi băiatului. Reuși să își ridice chipul, întâlnindu-i privirea lui Blanche. Nu-și putu reține un zâmbet. Îi înmână florile, iar aceasta se îndreptă cu ele spre cavoul alb. Deși nu i se spusese, Dean o urmă, iar după aceea, amândoi își îndreptară pașii către mormântul bunicii băiatului.

Parcă nu era nevoie de cuvinte. Mulțumit și totuși speriat, Dean își drese glasul. Dorea să spună că, de fapt, îi era teamă de fată, însă limba îi era legată, nu reușea să pronunțe niciun cuvânt. Oftă, iar când ajunseră la mormântul bunicii, Blanche rămase în spate. Mult în spate.

Privi în urmă, însă fata îi făcu semn să înainteze. Conformandu-se, băiatul așeză la crucea bunicii sale buchetul de flori. În acel moment, toată atmosfera deveni de altă natură. Se simțea mulțumit, împăcat cu sine însuși. Își aruncă privirea în spate, însă rămase uimit să vadă că fusese părăsit, deoarece tovarășa să dispăruse.

În sinea lui, știa prea bine că ceva nu mirosea a bine. Oftă din tot sufletul, apoi se ridică.

- La revdere, bunico... Ne vedem curând!

Săruta poza de pe crucea bunicii, apoi își îndreptă pașii spre mormântul lui Blanche. Simți o nevoie acută în acel moment să se uite la ceas, astfel că își scoase telefonul mobil. Era 23:57.

Fără să îi pese, se îndreptă spre mormânt, însă siluete fantomatice din ce în ce mai înfricoșătoare își făceau apariția printre copaci, alergând. Se auzeau sunete, vântul începuse să bată cu foarte mare putere, iar luna se ascunse în nori. Atmosfera deveni de-a dreptul sumbră, iar Dean simți cum ceva necurat se întâmplă.

Un trup uriaș îi apăru în cale, iar el se opri în drum. Doi ochi sticloși îl priviră, iar el se simți în acel moment cum sufletul îi îngheață în el. Își mușcă buzele, apoi animalul, o pisică, îi tăie calea, sărind peste un mormânt.

Timpul parcă se opri în loc, la fel și inima lui Dean în piept. Își continuă drumul spre mormântul lui Blanche iarăși, pășind pe aleea întunecată. De la distanță însă, văzu cum un trup se unduiește grațios pe acoperișul cavoului. Se apropie tot mai mult, cu inima cât un purice. Tresări când luna ieși din norii, afișându-i-o pe fată: Blanche, în putrefacție, descompusă și transfigurată de furie, dansa un vals mortuar, în aparență, de una singură. După aceea, cealaltă siluetă începu a se contura: o persoană înaltă, masivă și într-o oarecare măsură diformă. Două coarne se arătau de pe capul cu doi ochi mari, roșii, ce-l priveau fix pe Dean acum.

"Nu e real, nu e real, nu e real!" își spuse în mintea lui, închizându-și ochii, apoi și-i deschise din nou. Nu mai erau acolo. Luna, sumbră, rece și dură îl privea. Paloarea accentuată a acesteia îl făcu să înceapă să tremure.

Simți o răsuflare de gheață pe spate, iar când se întoarse, cei doi ochi roșii parcă îi furară toată forță vitală.

- Ego sum hic!

În următorul moment, cinci gheare puternice îi străbătură abdomenul lui Dean. Simți cum durerea începe a-l chinui, apoi șuvoiul de sânge cald cum îi inundă pântecele. Se lasă încet în genunchi, începând să plângă.

"Ce caut eu pe căi întunecate?! " se întrebă, după care ochii i se închiseră, vlaga părăsindu-i trupul atât de fragil acum.