The weather becomes more and more cold. The wind used to blow with his powerful strenght. Leaves are yellow now, and they started to fall from the big threes.
There's a small yellow and red carpet on the ground.
Here and there, there are some flowers. They are sad, they know the autumn came faster than they ever expected. This cruel season appears too fast every year, stealing their lives.
A little cricket was staying on a big leaf, looking at a buttlerfly. It was a little yellow butterfly, without a big strenght. He was trying to stay on a mauve flower, but the wind wasn't so good with.
"May I help you?" the little cricket asked the butterfly.
It looks down and smiled with his little mouth.
"How could you help me fighting against this powerful wind?"
"It's not so hard to fight" the mauve flower said.
"The weather isn't so patient with us, the little creatures. You are powerful, we aren't."
"You're right" the flower said. "But you don't have to give up just because you're a little creature."
The cricket and the butterfly looked at the flower in that moment.
"Come on, I'll protect you against the wind as long as I can" the flower said.
The little creatures listenet to the flower, hiding in its leaves.
"Would the weather become good again?" the butterfly asked. "I would like to fly again in the hot summer air."
The flower and the cricket laughed then. The butterfly was so naive!
"Oh, dear, the weather will become more and more cold... We'll die together. There's no way to turn back, the autumn arrived and, sooner, the winter will also arrive."
"But it's so cold!" the cricket said.
"Dear friend, just be happy for our last few hours or days together."
As the flower and the cricket said, the winter arrived and they died. The weather became as cold as your bones could frost. It's the cycle of the life...
"Noaptea, gandurile au un fel neplacut de a scapa din lesa si de a fugi bezmetice." (S.King)
Se afișează postările cu eticheta Creatii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Creatii. Afișați toate postările
miercuri, 10 octombrie 2012
duminică, 2 septembrie 2012
"La multi ani!"
La multi ani noi va uram
Acum, de ziua dumneavoastra !
Mereu aproape sa ne fiti
Unica pe-acest Pamant !
La bine si la greu
Tot langa noi sa fiti mereu,
In inima noastra, doamna diriginta !
Acolo veti fi mereu !
Ne-ati ocrotit ca o mama
Intotdeauna ne-ati iubit !
Dumneavoastra ne-ati invatat
Oamenii cum sa-i tratam
Ati vrut sa fim puternici,
Mandrii, cand vom pasi in viata !
Noi pentru asta va multumim
Astazi, de ziua dumneavoastra !
DOi ani ne-ati invatat sa
Iubim limba romaneasca
Rar ne-ati certat
Insa ne-ati iubit sincer intotdeauna !
Gingasa fiinta sunteti,
In inima noastra, o mama !
Noi va iubim i va pretuim
Toata viata,
A noastra doamna diriginta !
La multi ani !
Ai dvs, clasa a VIII C
Acum, de ziua dumneavoastra !
Mereu aproape sa ne fiti
Unica pe-acest Pamant !
La bine si la greu
Tot langa noi sa fiti mereu,
In inima noastra, doamna diriginta !
Acolo veti fi mereu !
Ne-ati ocrotit ca o mama
Intotdeauna ne-ati iubit !
Dumneavoastra ne-ati invatat
Oamenii cum sa-i tratam
Ati vrut sa fim puternici,
Mandrii, cand vom pasi in viata !
Noi pentru asta va multumim
Astazi, de ziua dumneavoastra !
DOi ani ne-ati invatat sa
Iubim limba romaneasca
Rar ne-ati certat
Insa ne-ati iubit sincer intotdeauna !
Gingasa fiinta sunteti,
In inima noastra, o mama !
Noi va iubim i va pretuim
Toata viata,
A noastra doamna diriginta !
La multi ani !
Ai dvs, clasa a VIII C
marți, 29 mai 2012
Preţul succesului
“Preţul succesului este munca
grea, dedicarea la antrenament şi determinarea, chiar dacă vom câştiga
sau pierde, vom şti că am dat tot ce e mai bun din noi pentru a reuşi!” –
Vince Lombardi
– Îţi promit, voi ajnge acolo pentru
tine! Voi fi cel mai bun, îi jură fratelui său oftând cu tristeţe şi o
durere copleşitoare în suflet. Deşi ar fi vrut să îşi spună că nu e
adevărat, ar fi vrut să renunţe pentru totdeauna la ceea ce făcuseră
împreună, nu o făcuse. Nu l-ar fi putut dezamăgi niciodată.
Pe patul de spital, Daniel îl privi pe fratele său, un tânăr înalt, cu părul lung, bălai, şi chipul de copil. Avea tenul alb, ochii mari şi albaştri şi un zâmbet angelic. Ralph, căci aşa se numea, îşi privi la rândul său fratele cu privirea sa plină de durere şi de incertitudine. Ochii îi înotau în lacrimi pentru care el lupta din răsputeri în interior spre a nu le lăsa să curgă. Oftă, învinuindu-se pentru neputinţa sa.
- Dacă n-am putut fi cei mai buni împreună, tu trebuie să continui fără mine!
Ralph încuviinţă, deşi vocea raţiunii sale urla să nu o facă. Privirea sa se îndreptă pentru câteva minute către fereastră, după care se reîntoarse către fratele său, Daniel, care zăcea în pat şi îl privea cu ochii săi înecaţi în durere.
Bolnavul îşi închise ochii, şi Ralph ştiu că trebuie să iasă mai rapid de acolo, spre a nu plânge iarăşi. Era doar un tânăr în floarea vârstei, n-ar fi trebuit să treacă prin aşa ceva. Şi totuşi, viaţa îl punea la încercare pentru a nu ştiu câta oară. Dacă până în acel moment, singurul său sprijin fusese Daniel, acum şi el pleca.
- Ralph… Te iubesc, frăţioare! şopti Daniel şi din ochii săi închişi începură să curgă lacrimi, prelingându-se leneş pe chipul palid şi tras. Se vedea clar semnul, inevitabilul se apropia cu paşi repezi, amândoi o ştiau prea bine.
Tânărul cu păr bălai îi luase mâna fratelui său într-a sa, şoptindu-i la rândul său că îl iubeşte, apoi totul se sfârşi. Daniel plecase, trecuse în nefiinţă, de unde nimic nu avea să-l aducă înapoi. Nimenu nu putuse să-l ajute, Daniel îşi găsise sfârşitul la numai şaptesprezece ani, lăsând în urma lui lumea scenei, manevre care făcuseră înconjurul lumii şi un frate cu inima frântă.
Pe patul de spital, Daniel îl privi pe fratele său, un tânăr înalt, cu părul lung, bălai, şi chipul de copil. Avea tenul alb, ochii mari şi albaştri şi un zâmbet angelic. Ralph, căci aşa se numea, îşi privi la rândul său fratele cu privirea sa plină de durere şi de incertitudine. Ochii îi înotau în lacrimi pentru care el lupta din răsputeri în interior spre a nu le lăsa să curgă. Oftă, învinuindu-se pentru neputinţa sa.
- Dacă n-am putut fi cei mai buni împreună, tu trebuie să continui fără mine!
Ralph încuviinţă, deşi vocea raţiunii sale urla să nu o facă. Privirea sa se îndreptă pentru câteva minute către fereastră, după care se reîntoarse către fratele său, Daniel, care zăcea în pat şi îl privea cu ochii săi înecaţi în durere.
Bolnavul îşi închise ochii, şi Ralph ştiu că trebuie să iasă mai rapid de acolo, spre a nu plânge iarăşi. Era doar un tânăr în floarea vârstei, n-ar fi trebuit să treacă prin aşa ceva. Şi totuşi, viaţa îl punea la încercare pentru a nu ştiu câta oară. Dacă până în acel moment, singurul său sprijin fusese Daniel, acum şi el pleca.
- Ralph… Te iubesc, frăţioare! şopti Daniel şi din ochii săi închişi începură să curgă lacrimi, prelingându-se leneş pe chipul palid şi tras. Se vedea clar semnul, inevitabilul se apropia cu paşi repezi, amândoi o ştiau prea bine.
Tânărul cu păr bălai îi luase mâna fratelui său într-a sa, şoptindu-i la rândul său că îl iubeşte, apoi totul se sfârşi. Daniel plecase, trecuse în nefiinţă, de unde nimic nu avea să-l aducă înapoi. Nimenu nu putuse să-l ajute, Daniel îşi găsise sfârşitul la numai şaptesprezece ani, lăsând în urma lui lumea scenei, manevre care făcuseră înconjurul lumii şi un frate cu inima frântă.
În ciuda faptului că îi fusese greu şi
îi era greu în continuare, Ralph nu se plângea niciodată. Continuă să
lupte, fără să îi pese de câte eforturi făcea, fără să conteze că îi e
greu. Nu voia să lase nimic să stea în calea destinului său.
Cunoscut pentru prestaţia sa fără de pată, orice circ ce se respecta l-ar fi dorit şi l-ar fi luat în echipă. Cu toate acestea, el alese să îşi continue cariera la circul “Spectrum”, deşi totul îi aducea aminte de fratele lui şi prea des vedea imaginea fratelui său, aduceri aminte ale schemelor făcute în trecut şi glume ştiute doar de ei.
Pregatea singur acum fiecare număr al său din spectacol şi lucra singur fiecare temă, fiecare acrobaţie era făcută de el şi numai el. Se descurca grozav în ceea ce făcea, dar continua să simtă dorul groaznic pentru fratele lui, pe care îl idolatrizase dintotdeauna.
Cunoscut pentru prestaţia sa fără de pată, orice circ ce se respecta l-ar fi dorit şi l-ar fi luat în echipă. Cu toate acestea, el alese să îşi continue cariera la circul “Spectrum”, deşi totul îi aducea aminte de fratele lui şi prea des vedea imaginea fratelui său, aduceri aminte ale schemelor făcute în trecut şi glume ştiute doar de ei.
Pregatea singur acum fiecare număr al său din spectacol şi lucra singur fiecare temă, fiecare acrobaţie era făcută de el şi numai el. Se descurca grozav în ceea ce făcea, dar continua să simtă dorul groaznic pentru fratele lui, pe care îl idolatrizase dintotdeauna.
Acrobat cunoscut în tot oraşul şi în
toate marile oraşe din ţară, Ralph avea mulţi admiratori, dar şi extrem
de mulţi duşmani, oameni care nu realizau cât de tare se chinuiseră el
şi fratele său pentru a fi cei mai buni dintre cei buni.
Astfel, în “Spectrum” apare şi Ken, unul dintre cei mai buni acrobaţi şi trapezişti ai lumii. Dorea un partener pe măsură, adică unui dintre cei mai buni, şi se părea că Ralph e unul dintre cei mai buni, cel pe care Ken îl prefera.Dorea o persoană care să-l asculte fără să se împotrivască, cineva care să fie la cheremul său oricând şi să-l respecte în acelaşi timp.
- Bun venit! i se adresă directorul circului lui Ken. Pentru el însă, atractia era Ralph şi nimic altceva nu îl interesa. Chipul lui, ochii mari şi verzi se fixară imediat pe tânărul cu păr bălai şi cu privire angelică. Acesta, obosit, însă încă lucrând, ignora totul în jur. Nimic, absolut nimic nu conta, în afara de perfecţiunea absolută a noului număr.
Cu o plecare a capului, Ken îi răspunse directorului, după care acesta îl chemă acolo pe Ralph.
Îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de trening, trupul alb al lui Ralph era acoperit de vânătăi şi rupturi, fiindcă atâtea căzături îşi lăsau neplăcuta amprentă. Ochii săi albaştri se ridicară asupra celor vezi ai lui Ken. Se analizau unul pe celălalt ca doi masculi gata de luptă. Ochii lui Ken treceau peste muşchii de felină ai trapezistului, făcându-l pe acesta mândru de munca sa.
- Sunt Ken, i se adresă cu aroganţă. Tu trebuie să fii Ralph, partenerul lui Daniel, cel care a murit, spuse zâmbind, dar chipul său, ochii săi nu erau veseli nici pe departe. Bărbatul vedea concurenţa, simţea pericolul.
Cuvintele lui Ken îl răniră enorm pe Ralph, dar nu arătă acest lucru. Ştia că o făcuse intenţionat, acesta era primul test, cel de rezistenţă în faţa stresului. Rămase nemişcat, niciun muşchi al feţei nu îi tresări măcar. Cu o voce plină de dispreţ, rosti:
- Nu era numai partenerul meu. Era fratele meu!
Arogant, răutăcios şi plin de el, singura calitate a lui era aceea că era printre cei mai buni trapezişti cunoscuţi.
El lucrase în echipă, dar cu foarte mult timp în urmă. Partenera sa, cu care se certase după un spectacol, murise în circumstanţe necunoscute, misterioase. De atunci, el lucrase numai singur. Nimeni nu ştiuse vreodată adevărul, deşi mulţi bănuiau că trapezistul o iubise pe partenera lui şi nu putea lucra cu nimeni altcineva. Orice altă încercare fusese una eşuată, fiindcă lui Ken îi era imposibil să lucreze cu altă persoană.
Ralph avea puţin timp de când işi pierduse fratele, pe Daniel. Se împliniseră de curând trei luni de când acesta plecase în altă lume, iar tânărul cu părul bălai căzuse într-o pasă proastă, îl durea sufletul şi îşi dorea o întoarcere în trecut, poate ar fi putut face ceva. Mereu se învinuia pe el însuşi pentru ceea ce se întâmplase.
Tânărul era sătul de lucrul în echipă cu oricine, deşi singurul partener avut încă de când era mic copil fusese acesta, Daniel. Din nefericire pentru el, Ken nu era o persoană care să poată accepta un refuz şi, dacă îşi dorea ceva, avea să obţină cu siguranţă. Deşi el chiar nu o dorea, avea să accepte. Trebuia, era nevoit.
- Mâine începem antrenamentul, spuse fără ocolişuri şi, în acelaşi timp, fără să accepte un refuz din partea celui pe care îl avea în faţă.
Ralph nu spuse nimic. Nu dorea să îi fie acestuia partener, dar alese să nu o spună. Era mai bine dacă nu afla că îl urăşte şi că nu doreşte să lucreze alături de un om ca el, un arogant. Se îndreptă cu paşi repezi spre sala de antrenament, unde lucra adesea cu fratele său.
Amintirile îi invadară mintea, începură să-l chinuie uşor uşor. Aşa se întâmpla de când Daniel plecase şi probabil că Ralph avea să păţească asta pentru totdeauna. Probabil că fuseseră sabotaţi, nu ştia ce să mai creadă. Cumva, trebuia să faca în aşa fel, încât să îşi alunge vinovăţia.
Îl dorea atât de tare înapoi pe fratele lui, cel care întotdeauna îi fusese aproape…
Venit cu o nouă idee, încercă să se îngroape în muncă, doar pentru a uita de lipsa celui la care ţinea. Amenajase provizoriu în sala de antrenament decorul. Sub trapez stătea o piscină mare din plastic, pe apă plănuiseră să stea câteva foci, şi lângă foci nişte saltele pe care aveau să sară câţiva acrobaţi şi să facă diferite scheme. Deasupra, Ralph dorea să existe cercuri de foc prin care el va trece cu graţie, astfel dorind să scoată în evidenţă luptele dintre apă şi foc.
Aici, directorul circului, o persoană tare ingenioasă. dorea să apară şi Ken, ca reprezentând unul dintre cele două elemente, în timp ce Ralph îl reprezenta pe celălalt. Cei doi aveau să se lupte cu săbiile, lucru sugerat de Ralph. Directorul însă, suspectând duşmânia iscată pe moment între ei, începu să devină speriat de această idee.
Probabil că intuise că cei doi vor încerca să se accidenteze, nu era sigur. Ken era mai mult decât un acrobat, era o stea care dorea scena doar pentru el, în timp ce băiatul cu păr bălai era doar în drumul său spre glorie. Cu toate acestea, păşea cu graţie pe scările succesului de unul singur.
Era primul spectacol major după moartea fratelui său, până atunci făcuse scamatorii prin parcuri, distrând spectatorii, şi ca acrobat la zilele de naştere a diferitor persoane. Deşi directorul nu ar fi fost, în mod normal, de acord, Ralph făcea ce îi plăcea lui.
Tânărul ar fi vrut să se poată împotrivi în faţa directorului şi când venea vorba de Ken, dar era ceva mult prea important ca să poată fi acceptat de acesta. Deşi avea foarte mult respect pentru Ken, cunoştea şi el câte sacrificii făcuse şi că muncea tot timpul, într-adevăr, însă ştia şi că îl dispreţuieşte pentru aroganţa sa nemărginită şi pentru modul cum îl trata.
Astfel, în “Spectrum” apare şi Ken, unul dintre cei mai buni acrobaţi şi trapezişti ai lumii. Dorea un partener pe măsură, adică unui dintre cei mai buni, şi se părea că Ralph e unul dintre cei mai buni, cel pe care Ken îl prefera.Dorea o persoană care să-l asculte fără să se împotrivască, cineva care să fie la cheremul său oricând şi să-l respecte în acelaşi timp.
- Bun venit! i se adresă directorul circului lui Ken. Pentru el însă, atractia era Ralph şi nimic altceva nu îl interesa. Chipul lui, ochii mari şi verzi se fixară imediat pe tânărul cu păr bălai şi cu privire angelică. Acesta, obosit, însă încă lucrând, ignora totul în jur. Nimic, absolut nimic nu conta, în afara de perfecţiunea absolută a noului număr.
Cu o plecare a capului, Ken îi răspunse directorului, după care acesta îl chemă acolo pe Ralph.
Îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de trening, trupul alb al lui Ralph era acoperit de vânătăi şi rupturi, fiindcă atâtea căzături îşi lăsau neplăcuta amprentă. Ochii săi albaştri se ridicară asupra celor vezi ai lui Ken. Se analizau unul pe celălalt ca doi masculi gata de luptă. Ochii lui Ken treceau peste muşchii de felină ai trapezistului, făcându-l pe acesta mândru de munca sa.
- Sunt Ken, i se adresă cu aroganţă. Tu trebuie să fii Ralph, partenerul lui Daniel, cel care a murit, spuse zâmbind, dar chipul său, ochii săi nu erau veseli nici pe departe. Bărbatul vedea concurenţa, simţea pericolul.
Cuvintele lui Ken îl răniră enorm pe Ralph, dar nu arătă acest lucru. Ştia că o făcuse intenţionat, acesta era primul test, cel de rezistenţă în faţa stresului. Rămase nemişcat, niciun muşchi al feţei nu îi tresări măcar. Cu o voce plină de dispreţ, rosti:
- Nu era numai partenerul meu. Era fratele meu!
Arogant, răutăcios şi plin de el, singura calitate a lui era aceea că era printre cei mai buni trapezişti cunoscuţi.
El lucrase în echipă, dar cu foarte mult timp în urmă. Partenera sa, cu care se certase după un spectacol, murise în circumstanţe necunoscute, misterioase. De atunci, el lucrase numai singur. Nimeni nu ştiuse vreodată adevărul, deşi mulţi bănuiau că trapezistul o iubise pe partenera lui şi nu putea lucra cu nimeni altcineva. Orice altă încercare fusese una eşuată, fiindcă lui Ken îi era imposibil să lucreze cu altă persoană.
Ralph avea puţin timp de când işi pierduse fratele, pe Daniel. Se împliniseră de curând trei luni de când acesta plecase în altă lume, iar tânărul cu părul bălai căzuse într-o pasă proastă, îl durea sufletul şi îşi dorea o întoarcere în trecut, poate ar fi putut face ceva. Mereu se învinuia pe el însuşi pentru ceea ce se întâmplase.
Tânărul era sătul de lucrul în echipă cu oricine, deşi singurul partener avut încă de când era mic copil fusese acesta, Daniel. Din nefericire pentru el, Ken nu era o persoană care să poată accepta un refuz şi, dacă îşi dorea ceva, avea să obţină cu siguranţă. Deşi el chiar nu o dorea, avea să accepte. Trebuia, era nevoit.
- Mâine începem antrenamentul, spuse fără ocolişuri şi, în acelaşi timp, fără să accepte un refuz din partea celui pe care îl avea în faţă.
Ralph nu spuse nimic. Nu dorea să îi fie acestuia partener, dar alese să nu o spună. Era mai bine dacă nu afla că îl urăşte şi că nu doreşte să lucreze alături de un om ca el, un arogant. Se îndreptă cu paşi repezi spre sala de antrenament, unde lucra adesea cu fratele său.
Amintirile îi invadară mintea, începură să-l chinuie uşor uşor. Aşa se întâmpla de când Daniel plecase şi probabil că Ralph avea să păţească asta pentru totdeauna. Probabil că fuseseră sabotaţi, nu ştia ce să mai creadă. Cumva, trebuia să faca în aşa fel, încât să îşi alunge vinovăţia.
Îl dorea atât de tare înapoi pe fratele lui, cel care întotdeauna îi fusese aproape…
Venit cu o nouă idee, încercă să se îngroape în muncă, doar pentru a uita de lipsa celui la care ţinea. Amenajase provizoriu în sala de antrenament decorul. Sub trapez stătea o piscină mare din plastic, pe apă plănuiseră să stea câteva foci, şi lângă foci nişte saltele pe care aveau să sară câţiva acrobaţi şi să facă diferite scheme. Deasupra, Ralph dorea să existe cercuri de foc prin care el va trece cu graţie, astfel dorind să scoată în evidenţă luptele dintre apă şi foc.
Aici, directorul circului, o persoană tare ingenioasă. dorea să apară şi Ken, ca reprezentând unul dintre cele două elemente, în timp ce Ralph îl reprezenta pe celălalt. Cei doi aveau să se lupte cu săbiile, lucru sugerat de Ralph. Directorul însă, suspectând duşmânia iscată pe moment între ei, începu să devină speriat de această idee.
Probabil că intuise că cei doi vor încerca să se accidenteze, nu era sigur. Ken era mai mult decât un acrobat, era o stea care dorea scena doar pentru el, în timp ce băiatul cu păr bălai era doar în drumul său spre glorie. Cu toate acestea, păşea cu graţie pe scările succesului de unul singur.
Era primul spectacol major după moartea fratelui său, până atunci făcuse scamatorii prin parcuri, distrând spectatorii, şi ca acrobat la zilele de naştere a diferitor persoane. Deşi directorul nu ar fi fost, în mod normal, de acord, Ralph făcea ce îi plăcea lui.
Tânărul ar fi vrut să se poată împotrivi în faţa directorului şi când venea vorba de Ken, dar era ceva mult prea important ca să poată fi acceptat de acesta. Deşi avea foarte mult respect pentru Ken, cunoştea şi el câte sacrificii făcuse şi că muncea tot timpul, într-adevăr, însă ştia şi că îl dispreţuieşte pentru aroganţa sa nemărginită şi pentru modul cum îl trata.
Zilele treceau, iar Ralph se antrena din
greu, dând tot ce-avea mai bun din el, aşa cum făcea în fiecare zi, la
fiecare spectacol. Mereu ajungea acasă şi pica frânt, fără să fie în
stare de altceva. Adormea instantaneu, veşnic gândindu-se la fratele
lui. Ştia că nu mai are niciun rost, şi totuşi continua să plângă seară
de seară şi să se întrebe dacă lui Daniel îi e bine acolo.
- Ca să lucrezi cu mine, trebuie să fii
cel mai bun! îi spuse cu o voce sigură şi un zâmbet maliţios pe chip.
Lui Ralph nu îi plăcu acest mod de a fi abordat, şi totuşi zâmbi foarte
sigur pe el însuşi.
- Fă-mă cel mai bun, şopti cu siguranţă în glas şi îl privi cu ochii săi mari. În privire i se citea siguranţa. Ralph era, într-adevăr, o persoană hotărâtă.
Antrenamentele, la cerinţa sa, începură în aceeaşi zi. Ralph, aşa cum era el, lucra din greu. Ajungea foarte repede să reuşească figuri pe care nu prea mulţi le pot face din prima, şi învăţa într-un ritm de neimaginat.
De multe ori, Ken rămăsese cu gura căscată văzându-l cum lucrează. Trebuia să recunoască, era bun. Oricât de greu i-ar fi fost, Ken acceptase că Ralph e partenerul pe care îl căutase. Pe toţi ceilalţi îi distrusese obosindu-i sau îi îndepărtase din cauza că nu se supuse lui. Acum însă, era altfel.
Curând, începură să lucreze împreună. Nu se sincronizau perfect, aveau unele probleme în a împărţi trapezul, fiecare dorea să facă mai mult. Era clar, amândoi voiau să demonstreze cât de buni erau.
Spectacolul însă se apropia cu paşi repezi, iar ideea lui Ralph fuses dată la o parte, lăsată pe mai târziu, deoarece directorul circului văzuse cum i-ar putea face pe cei doi să lucreze şi să dea tot ce au mai bun: o luptă.
Astfel se anunţă a fi şi viitorul spectacol, o luptă. Asta era şi în sufletul lui Ralph: o luptă. Ken nu era persoana cu care ai fi vrut să lucrezi, dar Ken-trapezistul era. Era foarte bun, mult prea bun pentru acele acrobaţii, ar fi zis unele voci.
Lucrul în echipă îi ajuta pe cei doi să meargă mai departe, să devină din ce în ce mai buni. Conflictul însă nu se stinsese. Niciodată nu avea să se stingă.
- Fă-mă cel mai bun, şopti cu siguranţă în glas şi îl privi cu ochii săi mari. În privire i se citea siguranţa. Ralph era, într-adevăr, o persoană hotărâtă.
Antrenamentele, la cerinţa sa, începură în aceeaşi zi. Ralph, aşa cum era el, lucra din greu. Ajungea foarte repede să reuşească figuri pe care nu prea mulţi le pot face din prima, şi învăţa într-un ritm de neimaginat.
De multe ori, Ken rămăsese cu gura căscată văzându-l cum lucrează. Trebuia să recunoască, era bun. Oricât de greu i-ar fi fost, Ken acceptase că Ralph e partenerul pe care îl căutase. Pe toţi ceilalţi îi distrusese obosindu-i sau îi îndepărtase din cauza că nu se supuse lui. Acum însă, era altfel.
Curând, începură să lucreze împreună. Nu se sincronizau perfect, aveau unele probleme în a împărţi trapezul, fiecare dorea să facă mai mult. Era clar, amândoi voiau să demonstreze cât de buni erau.
Spectacolul însă se apropia cu paşi repezi, iar ideea lui Ralph fuses dată la o parte, lăsată pe mai târziu, deoarece directorul circului văzuse cum i-ar putea face pe cei doi să lucreze şi să dea tot ce au mai bun: o luptă.
Astfel se anunţă a fi şi viitorul spectacol, o luptă. Asta era şi în sufletul lui Ralph: o luptă. Ken nu era persoana cu care ai fi vrut să lucrezi, dar Ken-trapezistul era. Era foarte bun, mult prea bun pentru acele acrobaţii, ar fi zis unele voci.
Lucrul în echipă îi ajuta pe cei doi să meargă mai departe, să devină din ce în ce mai buni. Conflictul însă nu se stinsese. Niciodată nu avea să se stingă.
- Vreau să dai tot ce ai mai bun în
această seară, ceru Ken privindu-l fix în ochi peRalph. Îl analiză,
dintr-o privire cuprinzându-l în totalitate: trupul slab, muschii de
felină, pielea albă, acoperită de vânătăi pe care Ralph se străduise să
le acopere, plus costumul de culoare neagră. Tânărul cu părul blond
reprezenta un ninja negru.
- Voi da tot ce am mai bun! rosti sigur pe el Ralph. Ştia că avea cum să câştige acea luptă. Nu era doar un spectacol, ci era mult mai mult, era înfruntarea dintre cei doi, era ceea ce avea să demonstreze care este, de fapt, cel mai bun dintre ei.
Antrenamentele zilnice poate nu fuseseră de-ajuns. Poate că atâta efort depus nu fusese de ajuns, poate că durerea pe care Ralph o gustase din plin nu îi puteau asigura succesul, dar factorul ce cu certitudine avea să-l propulseze cât mai sus posibil era promisiunea că va merge mai departe. Promisiunea făcută lui Daniel.
Privirile celor doi se intersectară iarăşi în acea seară. Era seara cea mare, toţi erau pregătiţi. Surpriza serii, pe o muzică nebunească ce provoca adrenalină, avea să ridice cu siguranţă publicul în picioare.
Ralph se aşeză pe rampă, privind cu atenţie în partea cealaltă a sălii, în gol. În urmă cu mult timp, acolo nu stătea Ken, ci stătea Daniel. Blondul spera că e urmărit şi de fratele lui, pe care trebuia să-l facă mândru.
Sigur pe sine, tânărul atlet prinse trapezul şi se avântă. O dată ce picioarele sale se desprinseră de podea, Ralph ştiu că nu e cale de întoarcere, trebuia să iasă învingător. Undeva, săbiile celor doi stăteau gata de înfruntare. Săbii reale.
Amândoi conştientizau pericolul. Numai cel mai bun putea câştiga, numai unul dintre ei putea fi cel mai bin din acel circ. Luptau pentru supremaţie.
Din partea cealaltă a sălii, trapezul lui Ken apăru şi el, zburând cu graţie, purtându-l pe acesta. Sala se întunecă, luminile începură să joace haotic pe ziduri, ceea ce făcea vederea dificilă.
Melodia cândva lentă suna acum ca imnul unei morţi sigure. Trapezul lui Ralph se îndrepta spre cel al lui Ken, în timp ce amândoi îşi făceau partea de număr.
Când fuseră la distanţa aşteptată, amândoi se desprinseră, îndreptându-se, în aer, ca şi cum ar zbura, unul spre celălalt. Era un spectacol ciudat, demn de circul „Spectrum”. Sala, aşa cum se aşteptaseră toţi, era stupefiată.
Priveau siluetele celor doi cum se apropie una de cealaltă. Mâinile lor se întâlniră, palmele se uniră, iar ei începură o rotire graţioasă în aer, ca şi când ar fi avut aripi şi ar fi putut zbura. Rotirea era de-a dreptul spectaculoasă.
Mişcările le deveniră mai ample, mai graţioase. Trăiau spectacolul, lucraseră pentru el. Se apropiară tot mai mult, privindu-se fix în ochi unul pe celălalt. Mâinile lor se strânseră, degetele se încleştară, apoi se împinseră brusc, forţa fiecăruia îmăingându-l pe celălalt.
Urmară alte rotiri, lafel de graţioase, cei doi prinseră trapezul, îndepărtându-se. Străluceau în lumina de stele, erau mai presus de jocul de lumini, erau mai sumbri decât muzica. Sângele pulsa în venele amândurora. Trebuia să iasă la iveală câştigătorul!
Amândoi puseră mâna pe sabia proprie, după care, graţios, zburară către centrul scenei, unde aveau să se dueleze, pe frânghii.
Lucraseră mult, iar Ralph se temea. Se lovise în repetate rânduri la umăr şi coaste, iar Ken ar fi putut profita de acest lucru. Voia o luptă dreaptă, dar nu ştia de ce în stare celălalt.
Ralph fu primu care ajununse pe frânghii. Alergă graţios, de parcă face parte din viaţa sa cotidiană acest exerciţiu. Publicul era în picioare, privind cu atenţie cursa băiatului, salturile. Apăreau obstacole tot mai dese, dar le evita cu uşurinţă, atent în acelaşi timp în jur.
Îl simtea pe Ken, era undeva aproape. Voia să îl vadă, însă acesta îi era ascuns privirilor. La câţiva metri până la destinaţia lui Ralph, centrul scenei, apare însă Ken, iar săbiile lor se încrucişează violent, ieşind scântei.
Era o reprezentaţie ciudată, un nou mod de a aborda lucrurile. Spectacolul era savurat de oameni, însă nu şi de Ralph, care rămase uşor confuz. Nu făcea parte din spectacol ceea ce se întâmpla.
- Ce faci? Asta nu e o joacă de copii! îi spuse agitat lui Ken, dar acesta îi afişă acelaşi zâmbet maliţios. Se auzi scrâşnetul violent al metalului, iar sabia acrobatului sări în sus, lăsându-l pe tânărul cu părul bălai dezarmat.
Agitat, sări şi, după o răsucire în aer pe spate, reuşi să prindă sabia şi ateriză graţios pe altă frânghie, aproape dezechilibrându-se. Ken nu renunţa la luptă însă.
Îl urmă cu uşurinţă, şi primul impuls al lui Ralph fu să se îndepărteze cât mai mult. Agitat însă, dădu greş de câteva ori, fiind pe punctul de a cădea. Se aflau la zeci de metri înălţime, şi o cădere ar fi fost fatală.
Ken, nervos, îi sări în faţă.
- Luptă, laşule! Luptă, să vedem care dintre noi e cel mai bun! La „Spectrum” nu e loc decât pentru un adevărat star!
Ameninţările deveneau neplăcute, iar Ralph ripostă la rândul său. Urmă o nouă încleştare a săbiilor, agitaţie, luptă. De câteva ori, Ken aproape îi perforase abdomenul tânărului, dar agilitatea şi ingeniozitatea îl salvară pe acesta.
Obosit, dus la extrem şi totuşi dedicat spectacolului, Ralph sări de pe frânghia comună pe una aflată puţin mai jos, pentru ca mai apoi să urce prin spatele lui Ken ca o felină gata de atac, pregătită de luptă.
Săbiile se încrucişară iarăşi, dar acum, Ralph era cel care domina lupta, ducând-o în favoarea sa. Rezista cu greu presiunii, însă mintea şi trupul său reacţionau acum ca un întreg, un tot unitar. Nimic nu e, în viaţa unor acrobaţi, mai important.
Văzându-i siguranţa, Ken îşi pierdu din încrederea în sine. Pentru câteva momente, rămase cu gura căscată, dar contraatacă repede viitorul star ce, în faţa ochilor săi, evolua periculos de mult, ameninţând să-l eclipseze.
- Luptă, Ken, să vedem care dintre noi e mai bun! îl încurajă Ralph, însă cu bunăvoinţă şi respect. Luptă, să vedem cine e adevăratul star aici!
Animat de dorinţa de a-şi demonstra superioritatea, Ken sări la luptă, tâindu-i pielea tânărului ce zâmbea, prea sigur pe el. Ken deveni agitat şi nervos, atacă de foarte multe ori haotic, riscând să-l elimine pe Ralph pentru mult timp, poate chiar pentru totdeauna.
Cu toţii îşi dăduseră seama că ceva nu era în regulă cu el. Agitaţia puse stăpânire pe public, dar nimeni nu ar fi putut ajunge acolo, între doi dintre cei mai buni acrobaţi ai lumii, în mijlocul unei lupte.
Tăiat superficial, dar totuşi sigur pe el, Ralph reuşi să se apere de atacurile numeroase. Văzuse punctul slab şi, în ultimul moment, sări peste Ken, rotindu-se iarăşi în aer. Când acesta s intoarse, sabia îi sări din mână, iar Ralph zâmbi.
Sări iarăşi, convins că lupta luase sfârşit, dar se dezechilibră. Piciorul său alunecă de pe frânghie, sabia îi căzu, iar trupul începu, la rândul său, să se îndrepte spre sol. Nu avea cum să scape, era o înălţime prea mare, iar ridicarea unei plase era imposibilă în acel moment.
Nu se afla nicio frânghie de care să se poată prinde, niciun trapez care să-l poată salva.
Sigur pe el că pierduse, şocat că avea să-şi piardă viaţa, totul îi trecu prin faţa ochilor, însă simţi o mână caldă o prinse pe-a sa. Era mâna lui Ken.
Amândoi rămaseră suspendaţi în aer, în timp ce publicul aplauda acum haotic. Spectacolul luase sfârşit. Un balans scurt şi Ralph, urmat de Ken, săriră pe frânghii şi, cu graţie de felină, coborâră şi se aplecară în faţa publicului.
- Ai câştigat.
Ken era dezamăgit de el însuşi. Privi spre tânărul care respira greu. Ochii li se întâlniră şi, într-un moment de emoţie copleşitoare, Ralph îl luă în braţe pe Ken, în ropote de aplauze. Cu toţii ştiau că aceea fusese o luptă cât se poate de reală.
- Respectele mele pentru efortul depus, şopti respirând greu. Îi purta mult respect, într-adevăr. Ralph ştiuse să se bucure de fiecare picătură de transpiraţie de pe trup şi acum ştia cui să mulţumească.
- Eşti un star, veni afirmaţia plină de bunăvoinţă a unui Ken înfrânt, dar cu un zâmbet blând pe chip. El nu fusese în stare să se controleze, echilibrul fragil dintre mintea şi trupul său fuse sfărâmat de invidie şi poate că şi ură.
Ralph însă câştigase cinstit. Era un adevărat star, fiindcă doar un adevărat star îşi transformă până şi colegii în spectatori, iar Ken trebuia să recunoască, asta făcuse, privise cum pierde, incapabil să împiedice asta.
- Voi da tot ce am mai bun! rosti sigur pe el Ralph. Ştia că avea cum să câştige acea luptă. Nu era doar un spectacol, ci era mult mai mult, era înfruntarea dintre cei doi, era ceea ce avea să demonstreze care este, de fapt, cel mai bun dintre ei.
Antrenamentele zilnice poate nu fuseseră de-ajuns. Poate că atâta efort depus nu fusese de ajuns, poate că durerea pe care Ralph o gustase din plin nu îi puteau asigura succesul, dar factorul ce cu certitudine avea să-l propulseze cât mai sus posibil era promisiunea că va merge mai departe. Promisiunea făcută lui Daniel.
Privirile celor doi se intersectară iarăşi în acea seară. Era seara cea mare, toţi erau pregătiţi. Surpriza serii, pe o muzică nebunească ce provoca adrenalină, avea să ridice cu siguranţă publicul în picioare.
Ralph se aşeză pe rampă, privind cu atenţie în partea cealaltă a sălii, în gol. În urmă cu mult timp, acolo nu stătea Ken, ci stătea Daniel. Blondul spera că e urmărit şi de fratele lui, pe care trebuia să-l facă mândru.
Sigur pe sine, tânărul atlet prinse trapezul şi se avântă. O dată ce picioarele sale se desprinseră de podea, Ralph ştiu că nu e cale de întoarcere, trebuia să iasă învingător. Undeva, săbiile celor doi stăteau gata de înfruntare. Săbii reale.
Amândoi conştientizau pericolul. Numai cel mai bun putea câştiga, numai unul dintre ei putea fi cel mai bin din acel circ. Luptau pentru supremaţie.
Din partea cealaltă a sălii, trapezul lui Ken apăru şi el, zburând cu graţie, purtându-l pe acesta. Sala se întunecă, luminile începură să joace haotic pe ziduri, ceea ce făcea vederea dificilă.
Melodia cândva lentă suna acum ca imnul unei morţi sigure. Trapezul lui Ralph se îndrepta spre cel al lui Ken, în timp ce amândoi îşi făceau partea de număr.
Când fuseră la distanţa aşteptată, amândoi se desprinseră, îndreptându-se, în aer, ca şi cum ar zbura, unul spre celălalt. Era un spectacol ciudat, demn de circul „Spectrum”. Sala, aşa cum se aşteptaseră toţi, era stupefiată.
Priveau siluetele celor doi cum se apropie una de cealaltă. Mâinile lor se întâlniră, palmele se uniră, iar ei începură o rotire graţioasă în aer, ca şi când ar fi avut aripi şi ar fi putut zbura. Rotirea era de-a dreptul spectaculoasă.
Mişcările le deveniră mai ample, mai graţioase. Trăiau spectacolul, lucraseră pentru el. Se apropiară tot mai mult, privindu-se fix în ochi unul pe celălalt. Mâinile lor se strânseră, degetele se încleştară, apoi se împinseră brusc, forţa fiecăruia îmăingându-l pe celălalt.
Urmară alte rotiri, lafel de graţioase, cei doi prinseră trapezul, îndepărtându-se. Străluceau în lumina de stele, erau mai presus de jocul de lumini, erau mai sumbri decât muzica. Sângele pulsa în venele amândurora. Trebuia să iasă la iveală câştigătorul!
Amândoi puseră mâna pe sabia proprie, după care, graţios, zburară către centrul scenei, unde aveau să se dueleze, pe frânghii.
Lucraseră mult, iar Ralph se temea. Se lovise în repetate rânduri la umăr şi coaste, iar Ken ar fi putut profita de acest lucru. Voia o luptă dreaptă, dar nu ştia de ce în stare celălalt.
Ralph fu primu care ajununse pe frânghii. Alergă graţios, de parcă face parte din viaţa sa cotidiană acest exerciţiu. Publicul era în picioare, privind cu atenţie cursa băiatului, salturile. Apăreau obstacole tot mai dese, dar le evita cu uşurinţă, atent în acelaşi timp în jur.
Îl simtea pe Ken, era undeva aproape. Voia să îl vadă, însă acesta îi era ascuns privirilor. La câţiva metri până la destinaţia lui Ralph, centrul scenei, apare însă Ken, iar săbiile lor se încrucişează violent, ieşind scântei.
Era o reprezentaţie ciudată, un nou mod de a aborda lucrurile. Spectacolul era savurat de oameni, însă nu şi de Ralph, care rămase uşor confuz. Nu făcea parte din spectacol ceea ce se întâmpla.
- Ce faci? Asta nu e o joacă de copii! îi spuse agitat lui Ken, dar acesta îi afişă acelaşi zâmbet maliţios. Se auzi scrâşnetul violent al metalului, iar sabia acrobatului sări în sus, lăsându-l pe tânărul cu părul bălai dezarmat.
Agitat, sări şi, după o răsucire în aer pe spate, reuşi să prindă sabia şi ateriză graţios pe altă frânghie, aproape dezechilibrându-se. Ken nu renunţa la luptă însă.
Îl urmă cu uşurinţă, şi primul impuls al lui Ralph fu să se îndepărteze cât mai mult. Agitat însă, dădu greş de câteva ori, fiind pe punctul de a cădea. Se aflau la zeci de metri înălţime, şi o cădere ar fi fost fatală.
Ken, nervos, îi sări în faţă.
- Luptă, laşule! Luptă, să vedem care dintre noi e cel mai bun! La „Spectrum” nu e loc decât pentru un adevărat star!
Ameninţările deveneau neplăcute, iar Ralph ripostă la rândul său. Urmă o nouă încleştare a săbiilor, agitaţie, luptă. De câteva ori, Ken aproape îi perforase abdomenul tânărului, dar agilitatea şi ingeniozitatea îl salvară pe acesta.
Obosit, dus la extrem şi totuşi dedicat spectacolului, Ralph sări de pe frânghia comună pe una aflată puţin mai jos, pentru ca mai apoi să urce prin spatele lui Ken ca o felină gata de atac, pregătită de luptă.
Săbiile se încrucişară iarăşi, dar acum, Ralph era cel care domina lupta, ducând-o în favoarea sa. Rezista cu greu presiunii, însă mintea şi trupul său reacţionau acum ca un întreg, un tot unitar. Nimic nu e, în viaţa unor acrobaţi, mai important.
Văzându-i siguranţa, Ken îşi pierdu din încrederea în sine. Pentru câteva momente, rămase cu gura căscată, dar contraatacă repede viitorul star ce, în faţa ochilor săi, evolua periculos de mult, ameninţând să-l eclipseze.
- Luptă, Ken, să vedem care dintre noi e mai bun! îl încurajă Ralph, însă cu bunăvoinţă şi respect. Luptă, să vedem cine e adevăratul star aici!
Animat de dorinţa de a-şi demonstra superioritatea, Ken sări la luptă, tâindu-i pielea tânărului ce zâmbea, prea sigur pe el. Ken deveni agitat şi nervos, atacă de foarte multe ori haotic, riscând să-l elimine pe Ralph pentru mult timp, poate chiar pentru totdeauna.
Cu toţii îşi dăduseră seama că ceva nu era în regulă cu el. Agitaţia puse stăpânire pe public, dar nimeni nu ar fi putut ajunge acolo, între doi dintre cei mai buni acrobaţi ai lumii, în mijlocul unei lupte.
Tăiat superficial, dar totuşi sigur pe el, Ralph reuşi să se apere de atacurile numeroase. Văzuse punctul slab şi, în ultimul moment, sări peste Ken, rotindu-se iarăşi în aer. Când acesta s intoarse, sabia îi sări din mână, iar Ralph zâmbi.
Sări iarăşi, convins că lupta luase sfârşit, dar se dezechilibră. Piciorul său alunecă de pe frânghie, sabia îi căzu, iar trupul începu, la rândul său, să se îndrepte spre sol. Nu avea cum să scape, era o înălţime prea mare, iar ridicarea unei plase era imposibilă în acel moment.
Nu se afla nicio frânghie de care să se poată prinde, niciun trapez care să-l poată salva.
Sigur pe el că pierduse, şocat că avea să-şi piardă viaţa, totul îi trecu prin faţa ochilor, însă simţi o mână caldă o prinse pe-a sa. Era mâna lui Ken.
Amândoi rămaseră suspendaţi în aer, în timp ce publicul aplauda acum haotic. Spectacolul luase sfârşit. Un balans scurt şi Ralph, urmat de Ken, săriră pe frânghii şi, cu graţie de felină, coborâră şi se aplecară în faţa publicului.
- Ai câştigat.
Ken era dezamăgit de el însuşi. Privi spre tânărul care respira greu. Ochii li se întâlniră şi, într-un moment de emoţie copleşitoare, Ralph îl luă în braţe pe Ken, în ropote de aplauze. Cu toţii ştiau că aceea fusese o luptă cât se poate de reală.
- Respectele mele pentru efortul depus, şopti respirând greu. Îi purta mult respect, într-adevăr. Ralph ştiuse să se bucure de fiecare picătură de transpiraţie de pe trup şi acum ştia cui să mulţumească.
- Eşti un star, veni afirmaţia plină de bunăvoinţă a unui Ken înfrânt, dar cu un zâmbet blând pe chip. El nu fusese în stare să se controleze, echilibrul fragil dintre mintea şi trupul său fuse sfărâmat de invidie şi poate că şi ură.
Ralph însă câştigase cinstit. Era un adevărat star, fiindcă doar un adevărat star îşi transformă până şi colegii în spectatori, iar Ken trebuia să recunoască, asta făcuse, privise cum pierde, incapabil să împiedice asta.
vineri, 17 februarie 2012
Iubitei Lara
♥ Dear Moonshine ♥
Zambetul tau, fericire-mbatatoare…
Ochii tai, doua margaritare…
Chipul tau, boboc de floare…
Te iubesc, nu-mi da uitare!
Esti pentru mine un vis implinit,
Sufletul pe care cu greu l-am gasit,
Sora divina ce mereu imi zambeste
Si ma fericeste, caci ma iubeste!
Imi multumesc, Doamne, pentru bunatate
Si ca mi-ai dat sa-ntalnesc asa o vietate!
Un dar mai frumos nici ca se putea.
Caci mi-ai dat ce mereu mi-am dorit.
Mi-ai dat-o pe ea.
Asa te rog, Lara: Nu ma uita!
Eu te voi pretui si te voi iubi
De-a pururea!
[Dear Moonshine ♥ ... ]
In sfarsit, libertate!
Femeia se ridica, intr-un final, de pe podea. Barbatul care isi batuse joc de ea cu atata ura se afla la cativa centimetri de trupul ei obosit. Era mort, cu un pumnal infipt in piept. Ea avusese grija ca barbatul sa moara.
Stia ca n-o asteapta nimic bun. De asemeni, se simtea pangarita, murdara. Incapu sa planga, lacrimile curgandu-I pe chip.
Probabil ca ramasese astfel intreaga zi. Spre seara, politia aparu la usa ei, iar ea, ravasita, isi recunoscu oribila crima.
Imprejurarile n-o ajutau cu nimic, avea sa fie in curand inchisa. Avea sa mearga la sotul ei, barbatul pe care-l iubise din prima clipa cand il vazuse.
Era fericita. Nu se impotrivi, procesul decurzand fara problem. Acuzata [entru omor din culpa, femeia, o alta muiere din popor, urma sa mearga in crunta inchisoare Bastilia.
Se grabi sa ajunga acolo. Ar fi putut sa se ascunda, sa acuze pe altcineva. Ar fi putut incerca foarte multe variante, dar nimic nu o facea fericita. Nimic, in afara acestei idei de a ajunge aproape de sotul ei.
Inca de cand era cu el, incercase zadarnic sa ii daruiasca un prunc. Nu stia pentru care motiv, dar nu reusise niciodata. Acum insa, pantecele ei avea sa fie roditor. Rodea ceva ce nu dorea, o greseala.
Timpul trecea rapid pentru femeie. Era o persoana linistita, nu-si facea probleme. Chiar si gardienii, unii fiind persoane foarte dure, ajunsesera s-o simpatizeze.
Sarcina ei incepu sa se cunoasca in curand. Eram probabil, in luna a treia cand gardienii incepura sa-I ceara socoteala. Plangand, aceasta marturisi:
- Am intrat in inchisoare deoarece am ucis. L-am ucis pe omul care m-a violat, a profitat de situatia in care eram.
Nu avea rost sa investigheze, explicatia data de ea era plauzibila si niciunul dintre gardienin-ar fi fost suspectat ca o batjocorise. Macar adevarul, din punctual asta de vedere, sa fi fost scos la iveala.
Lunile trecura, iar femeia era innebunita. Purta in pantecepruncul unui violator. Hotari sa ii scrie sotului ei.
Dragul meu,
Sunt inchisa. Bastilia este, momentan, casa mea. De altfel, e si a ta. Te rog sa ma ierti, sar vorbele pe care ti le voi da nu sunt deloc placate.
Am fost batjocorita de un om pe care, ulterior, l-am ucis.
Iarta-ma!
A ta,
Françoise
Rugase pe cineva sa duca scrisoarea sotului ei, fiindca dorea ca el sa stie adevarul despre cine era ea de fapt. Nu ii era rusine de ceea ce facuse, cu toate ca ii parea rau. Si-ar fi dorit sa faca ceva spre a schimba totul, dar… ce?
Nu era nimic, absolut nimic, de facut.
Timpul trecea, iar femeia ince sa se simta din ce in ce mai rau. Inchisoarea reprezenta un chin urias pentru ea, isi dorea cu orice pret sa iasa. De multe ori incercase sa fuga, dar mereu fusese prinsa, batuta crunt si chinuita.
Devenea pe z ice trecea tot si tot mai retrasa, nu vorbea cu nimeni. Scrisoarea pentru sotul ei nu primise niciodata un raspuns.
In tot acest timp, barbatul lucre, construe zeci de case, se ocupa cu asta. Voia sa scape si el, dar prin cai frumoase.
In momentul cand primise de la sotia sa crunta veste, simti ca ii e scarab de femei. Atat de vulnerabile… De cand era in inchisoare, el si un colog se inelegeau foarte bine, deja isi vedeau viitorul impreuna. Erau foarte fericiti si aveau grija unul de celalalt. Se intelegeau cum niciodata nu se mai vazuse.
Isi uitase sotia. Daca aceasta pornise cu dreptul, acum era intr-o stare de-a dreptul jalnica. Plina de nepasare, femeia stia, simtea, vedea cum copilul din ea se dezvolta tot mai rapid.
Ingrozita ca purta un b astard in pantece, ii spuse sootului ei. Era ingrozita si stia ca isi pierduse sotul pentru totdeauna.
Primind raspunsul lui nepasator, femeia alese disperata sa-si puna capat zilelor. Pastra intr-o zi o bucata de geam sparta si, noaptea, cand ar fi trebuit sa doarma, aceasta isi puse capat zilelor.
A doua zi, de dimineata, fusese gasita cu acel ciob infipt in gat, plina de sange.
Sotul ei afla si, desigur, se simti rau. Dar, exceptand asta, nu avea absolute nimic fiindca langa el fusese, in tot acest timp, Maurice.
Vremea zura si eliberarea celor doi devenea din ce in ce mai apropiata. Erau entuziasmati, incepeau o viata noua. Sperau ca totul va fi bine.
Cand, intr-un final, ei fusesera trimisi acasa, venire in locul unde barbatul traise cu defunct Françoise. Incepura o viata noua, se iubeau, se pretuiau, faceau orice unul pentru celalalt.
Inchisoarea ii schimbase. Nicicand nu mai fusesera asa , dar… Acum erau.
Timpul pe care cei doi il aveau impreuna, candva fericit, incepu sa devina un cosmar terifiant. Leon, actualul consort al lui Maurice, concubinul sau, incepu sa vada tot mai des chipul femeii prin oglinzi. Zilele cand era acasa erau urate, iar noptile cand ramanea singur- cosmar.
Nu-i spusese lui Maurice, dar incepusera sa se certe…
Intr-o noapte cu luna plina, se auzi o puternica bataie in usa. Leon deschise, primindu-l pe Maurice in casa. Acesta arata schimbat. Palid, speriat, de nerecunoscut.
- Esti bine?
Dar nu primi raspuns. Maurice se indrepta grabit s pre bucatarie, lua un cutit si se apropie de Leon. Ii taie gatul dintr-o miscare, dupa care facu acelasi lucru si cu sine.
Zacand intr-o balta de sange, cei doi au fost gasiti de vecini. Pe perete, scris cu sange, cineva se inscalise:
In sfarsit, libertate!
Françoise
luni, 6 februarie 2012
Somn...
O altă zi de iarnă. Pe geam s-a format chiciură, la streşinile caselor s-au format ţurţuri de gheaţă.
Cerul e înnorat, parcă acoperit cu un strat gros de scame. Norii îl domină, iar soarele e de negăsit de zile bune chiar, din nefericire. Nicio rază caldă de-a sa nu a mai mângâiat faţa vreunei persoane. Globul de ceară e dispărut acum, ascuns de ger.
Gerul chinuie de o bună bucată de timp natura, totul fiind îngheţat bocnă. Zăpada e viscolită de un vânt năprasnic, greu de suportat, înţepător şi chinuitor, cum de prea mult timp nu mai fusese.
Albul ce predomina lumea putea da iluzii elaborate oricui îi cădea pradă..
Era o atmosferă de vis, dar care iţi dădea fiori. Era un frig de nedescris, nici picior de om nu se vedea pe întinderea imaculată de zăpadă. Nimic, nicio vietate. Doar vântul şi natura, plu cerul de oglindă ce veghea mândru şi îngheţat.
Ninge iarăşi. N-a mai nins de câteva ore, şi zăpada a fost răscolită de vântul puternic. Parcă nimic nu poate face natura să se dezmorţească, totul era un sloi de gheaţă lipsit de sentimente.
Fiecare fulg, precum un fluture de alb, cădea lin pe zăpada pură, îngroşând stratul. O dată cu el, cădea lacrima unui înger, lacrima sa îngheţată...
Mii de fulgişori roiau încet, unul câte unul, devenind apoi mari precum sferele luminoase sau globurile din brăduţ. Atmosfera, deşi de vis, era plină de tristeţe nemaivăzută.
Brazii erau acoperiţi de lacrimile angelice de nea, la fel şi casele. Acum parcă aveau căciuli, aşa păreau grămezile uriaşe de omăt. Se formaseră troiene pe jos, totul părea rupt din Rai... Sau din Iadul alb.
Totul era nemişcat, nu se vedea nimic. Natura murise, totul era amorţit. Totul dormita...
Cerul e înnorat, parcă acoperit cu un strat gros de scame. Norii îl domină, iar soarele e de negăsit de zile bune chiar, din nefericire. Nicio rază caldă de-a sa nu a mai mângâiat faţa vreunei persoane. Globul de ceară e dispărut acum, ascuns de ger.
Gerul chinuie de o bună bucată de timp natura, totul fiind îngheţat bocnă. Zăpada e viscolită de un vânt năprasnic, greu de suportat, înţepător şi chinuitor, cum de prea mult timp nu mai fusese.
Albul ce predomina lumea putea da iluzii elaborate oricui îi cădea pradă..
Era o atmosferă de vis, dar care iţi dădea fiori. Era un frig de nedescris, nici picior de om nu se vedea pe întinderea imaculată de zăpadă. Nimic, nicio vietate. Doar vântul şi natura, plu cerul de oglindă ce veghea mândru şi îngheţat.
Ninge iarăşi. N-a mai nins de câteva ore, şi zăpada a fost răscolită de vântul puternic. Parcă nimic nu poate face natura să se dezmorţească, totul era un sloi de gheaţă lipsit de sentimente.
Fiecare fulg, precum un fluture de alb, cădea lin pe zăpada pură, îngroşând stratul. O dată cu el, cădea lacrima unui înger, lacrima sa îngheţată...
Mii de fulgişori roiau încet, unul câte unul, devenind apoi mari precum sferele luminoase sau globurile din brăduţ. Atmosfera, deşi de vis, era plină de tristeţe nemaivăzută.
Brazii erau acoperiţi de lacrimile angelice de nea, la fel şi casele. Acum parcă aveau căciuli, aşa păreau grămezile uriaşe de omăt. Se formaseră troiene pe jos, totul părea rupt din Rai... Sau din Iadul alb.
Totul era nemişcat, nu se vedea nimic. Natura murise, totul era amorţit. Totul dormita...
luni, 12 decembrie 2011
Adevar si minciuna
Inainte sa adorm, am hotarat sa mai scriu ceva pe blog. Revin cu doua ore, poate chiar trei, mai tarziu, fiindca eram moarta de somn si nevoia de odihna a invins. De data aceasta, gandurile mele se indreapta spre partea romantica a oamenilor. Nu ca as fi eu cine stie ce romantica, dar ma gandeam.
Nu doar o data am vazut cum persoanele spun asa de usor "Te iubesc!". Cuvintele astea parca sunt blestemate, le spui azi si maine vezi persoana "iubita" ca se afiseaza cu alta sau cu altul. Nu mi se pare deloc corect, e si foarte aiurea sa auzi asta.
Nu e vorba de suferinta, asta deja parca nu mai conteaza, sau cel putin pentru cei ca mine. Dar mie, personal, vazand anumite persoane foarte importante din viata mea cum sufera si incearca sa uite cum cineva le-a spus fara mila un "Te iubesc!" neadevarat. Ar trebui pedepsite aceste persoane, dar de catre cine? Referitoare la sentimentele noastre, nu exista nicio lege care sa ne apere de rautatea unora.
Sunt fel si fel de oameni pe lumea asta. Unora le place sa minta, altora nu. Urasc persoanele mincinoase si care trec peste cuvinte cu vederea. Promisiunea e promisiune, iar sentimentele sunt sfinte, trebuiesc respectate. Insa cui sa i-o spui?
Oamenii parca o iau razna. Am ajuns sa ma uit cu groaza la adulti cum se cearta de parca ar fi niste copii. Personal, consider ca nici adolescentii nu sunt atat de infantili acum, adultii chiar au decazut din toate drepturile.
Deseori, aud si comparatia dintre femeie si barbat. O sa va rog sa scuzati limbajul, dar am auzit ca femeia e "Dracu' in persoana", vazuta ca o persoana cicalitoare si enervanta, iar barbatul e "Dracu' in persoana", un om plin de vicii si care nu stie sa se descurce. Desigur, ati observat ca e aceeasi expresie utilizata: aud spus din gura barbatilor ca femeile sunt astfel, si din gura femeilor ca babratii sunt astfel. E un haos total, si ceea ce e cel mai rau e faptul ca niciunul nu isi poate asuma faptele, sa spuna "Da, eu sunt asa si pe dincolo". Nu, aruncam unul in carca celorlalti.
Poate ca indraznesc prea mult acum, unele poate m-ar condamna ca nu sustin persoanele de acelasi sex, dar parca femeia e mai rau. Barbatii au, cu adevarat, atatea defecte, dar ce, femeile sunt mai presus?! Vad si eu cum e viata, si mereu a fost plina de nedreptati.
Mai bine am inceta sa ne inecam cu totii in minciuni, ca fiecare avem defecte si calitati, niciunul nu e mai presus decat celalalt. Ce am eu nu va avea niciodata alta, fiindca suntem unici, asa ca ar trebui sa nu mai indraznim sa ne judecam atat unii pe ceilalti. Devine frustrant.
Dupa ce ca viata e plina de minciuni, ne-o mai complicam si noi... Mai bine luam adevarul in brate ca atare, fiindca nu e nimic mai important decat sa ai totul expus asa cum este, nu inflorit cu minciunele care, desi, poate, in aparenta, vor sa fie bune, fac mai mult rau.
Sa incetam cu totii sa ne judecam persoanele de sex opus sau chiar acelasi sex, sa ne obisnuim sa fim oameni buni, ca viata e numai una si merita traita cu dragoste, gustand cu nesat fiecare moment. Poate, asa, va fi o lume mai buna... O lume cu adevar si fara minciuna!
Nu doar o data am vazut cum persoanele spun asa de usor "Te iubesc!". Cuvintele astea parca sunt blestemate, le spui azi si maine vezi persoana "iubita" ca se afiseaza cu alta sau cu altul. Nu mi se pare deloc corect, e si foarte aiurea sa auzi asta.
Nu e vorba de suferinta, asta deja parca nu mai conteaza, sau cel putin pentru cei ca mine. Dar mie, personal, vazand anumite persoane foarte importante din viata mea cum sufera si incearca sa uite cum cineva le-a spus fara mila un "Te iubesc!" neadevarat. Ar trebui pedepsite aceste persoane, dar de catre cine? Referitoare la sentimentele noastre, nu exista nicio lege care sa ne apere de rautatea unora.
Sunt fel si fel de oameni pe lumea asta. Unora le place sa minta, altora nu. Urasc persoanele mincinoase si care trec peste cuvinte cu vederea. Promisiunea e promisiune, iar sentimentele sunt sfinte, trebuiesc respectate. Insa cui sa i-o spui?
Oamenii parca o iau razna. Am ajuns sa ma uit cu groaza la adulti cum se cearta de parca ar fi niste copii. Personal, consider ca nici adolescentii nu sunt atat de infantili acum, adultii chiar au decazut din toate drepturile.
Deseori, aud si comparatia dintre femeie si barbat. O sa va rog sa scuzati limbajul, dar am auzit ca femeia e "Dracu' in persoana", vazuta ca o persoana cicalitoare si enervanta, iar barbatul e "Dracu' in persoana", un om plin de vicii si care nu stie sa se descurce. Desigur, ati observat ca e aceeasi expresie utilizata: aud spus din gura barbatilor ca femeile sunt astfel, si din gura femeilor ca babratii sunt astfel. E un haos total, si ceea ce e cel mai rau e faptul ca niciunul nu isi poate asuma faptele, sa spuna "Da, eu sunt asa si pe dincolo". Nu, aruncam unul in carca celorlalti.
Poate ca indraznesc prea mult acum, unele poate m-ar condamna ca nu sustin persoanele de acelasi sex, dar parca femeia e mai rau. Barbatii au, cu adevarat, atatea defecte, dar ce, femeile sunt mai presus?! Vad si eu cum e viata, si mereu a fost plina de nedreptati.
Mai bine am inceta sa ne inecam cu totii in minciuni, ca fiecare avem defecte si calitati, niciunul nu e mai presus decat celalalt. Ce am eu nu va avea niciodata alta, fiindca suntem unici, asa ca ar trebui sa nu mai indraznim sa ne judecam atat unii pe ceilalti. Devine frustrant.
Dupa ce ca viata e plina de minciuni, ne-o mai complicam si noi... Mai bine luam adevarul in brate ca atare, fiindca nu e nimic mai important decat sa ai totul expus asa cum este, nu inflorit cu minciunele care, desi, poate, in aparenta, vor sa fie bune, fac mai mult rau.
Sa incetam cu totii sa ne judecam persoanele de sex opus sau chiar acelasi sex, sa ne obisnuim sa fim oameni buni, ca viata e numai una si merita traita cu dragoste, gustand cu nesat fiecare moment. Poate, asa, va fi o lume mai buna... O lume cu adevar si fara minciuna!
luni, 5 decembrie 2011
A fost prea frumos pentru a fi un simplu vis
Dupa cate i se intamplasera, tanarul isi dorea sa nu fi existat vreodata.
Era profund dezamagit de parintii care se certasera din nou. De data aceasta, se parea ca cearta avea sa fie definitive, datorita faptului ca mama sa deja intentase divortul.
Suparat, merse la bunul sau prieten, Rick, cerandu-i acestuia sa-l ajute.
- Bai, esti nebun? Tu realizezi ce imi ceri?! Nu pot face asta, nu ti-o pot face tie, ba…, rosti acesta incet.
Ceea ce ii ceruse I sa perea prea mult, nu-si putea face fratele sa ajunga in cea mai grea parte a vietii. Nu putea trai avandu-l pe constiinta pe insusi cel care ii fusese aproape cand ii fusese mai greu.
- Am nevoie de ajutor. Indura-te sa fa-o pentru mine, spuse cu regret in glas si Rick ofta prelung. Daca sunt, intr-adevar, fratele tau, atunci, fa-o. Pentru mine, te rog! Te implor!
Rick regreta, insa accepta.
Doua zile mai tarziu, ii aduse bunului sau prieten un pistol.
Tanarul isi indrepta apoi pasii spre padure, unde dorea sa-si puna capat zilelor. Ramase pe iarba verde, sprijinit de un copac.
Dupa ce statu si cugeta, ridica pistolul la tampla, apasa pe tragaci si trase.
POOOC!
Sangele incepu a curge cu repeziciune…
Si se trezi, Fusese doar un vis. Se afla inca in padure, tremurand si plangand.
Avea pistolul in mana, dar nu-l mai dorea. Se ridica si il duse inapoi lui Rick, inca ravasit de visul avut.
- Nu mai vreau, ai avut dreptate… spuse aproape plangand de teama. Isi musca incet buzele, apoi dadu pistolul mult departe, spre a se fari de el ca de un demon gata sa-l inhate sis a-l distruga incet.
Desi nu mai dorea, simtea ca e nevoie sa renunte la viata. Pentru fericirea sa, a tuturor, era de parere ca ar fi mult mai bine daca el n-ar mai fi. Se simtea injositor, nedemn de un trai decent doar pentru faptul ca-si dorea sa moara.
Pasii sai se indreptara grabiti spre casa, deoarece dorea sa-si ceara iertare.
- Mami, am…
- Te urasc! se auzi ascutul tipat.
-… venit…, spuse dezamagit.
,, Doamne, vor inceta vreodata?”. Trecu peste parintii lui, care-l ingorasera complet. Cearta lor continua, parca alimentata de sentimentele de ura pe care tanarul li le purta parintilor sai.
Suferise prea mult.
Merse in camera sa, unde ignora complet zgomotele. In acea noapte, mama sa cazuse intr-o depresie. Tatal sau era iarasi indispus. Venise la el in camera si, fara mila, il batjocorise. Dorea sa-l faca sa regrete ca s-a nascut, ceea ce era deja implinit. Fiece vorba ce i-o arunca il chinuia teribil, iar el era incapabil sa aceepte orice durere acum. Voia sa moara.
Tipa la tatal sau sa-l lase, dar nu o facea, ci continua sa-l supera, sa-l faca sa sufere. Totul era distrus acum, din pacate.
Cand, tarziu in noapte, hotari si tatal sau ca ceea ce s-a intamplat era destul, pleca. Era multumit ca-i rascolise sentimentele fiului sau din nou.
Cu mare durere in suflet, tanarul adormi.
- Eu si tatal tau ne despartim, ii spuse mama lui, iar el incepu sa planga. Erau lacrimi de fericire.
Catve zile mai tarziu, parintii lui erau despartiti si fericiti. Cu toate acestea, el se simtea rau. Ceva nu era bine…
Merse la bunica sa, care dorea sa-l adopte, datorita parintilor groaznici pe care ii avusese de-a lungul vremii.
Curand, un sunet sacaitor incepu sa se audal iar tanarul se enerva teribil… Si toata vraja disparu. Totul!
Se trezise si nu se simtea bine. Plansese mult timp. Si, cand realiza ca fusese un vis, se simti si mai rau. Il durea sufletul atat de tare, ca nu-si putea reprima furia.
Era profund dezamagit de parintii care se certasera din nou. De data aceasta, se parea ca cearta avea sa fie definitive, datorita faptului ca mama sa deja intentase divortul.
Suparat, merse la bunul sau prieten, Rick, cerandu-i acestuia sa-l ajute.
- Bai, esti nebun? Tu realizezi ce imi ceri?! Nu pot face asta, nu ti-o pot face tie, ba…, rosti acesta incet.
Ceea ce ii ceruse I sa perea prea mult, nu-si putea face fratele sa ajunga in cea mai grea parte a vietii. Nu putea trai avandu-l pe constiinta pe insusi cel care ii fusese aproape cand ii fusese mai greu.
- Am nevoie de ajutor. Indura-te sa fa-o pentru mine, spuse cu regret in glas si Rick ofta prelung. Daca sunt, intr-adevar, fratele tau, atunci, fa-o. Pentru mine, te rog! Te implor!
Rick regreta, insa accepta.
Doua zile mai tarziu, ii aduse bunului sau prieten un pistol.
Tanarul isi indrepta apoi pasii spre padure, unde dorea sa-si puna capat zilelor. Ramase pe iarba verde, sprijinit de un copac.
Dupa ce statu si cugeta, ridica pistolul la tampla, apasa pe tragaci si trase.
POOOC!
Sangele incepu a curge cu repeziciune…
Si se trezi, Fusese doar un vis. Se afla inca in padure, tremurand si plangand.
Avea pistolul in mana, dar nu-l mai dorea. Se ridica si il duse inapoi lui Rick, inca ravasit de visul avut.
- Nu mai vreau, ai avut dreptate… spuse aproape plangand de teama. Isi musca incet buzele, apoi dadu pistolul mult departe, spre a se fari de el ca de un demon gata sa-l inhate sis a-l distruga incet.
Desi nu mai dorea, simtea ca e nevoie sa renunte la viata. Pentru fericirea sa, a tuturor, era de parere ca ar fi mult mai bine daca el n-ar mai fi. Se simtea injositor, nedemn de un trai decent doar pentru faptul ca-si dorea sa moara.
Pasii sai se indreptara grabiti spre casa, deoarece dorea sa-si ceara iertare.
- Mami, am…
- Te urasc! se auzi ascutul tipat.
-… venit…, spuse dezamagit.
,, Doamne, vor inceta vreodata?”. Trecu peste parintii lui, care-l ingorasera complet. Cearta lor continua, parca alimentata de sentimentele de ura pe care tanarul li le purta parintilor sai.
Suferise prea mult.
Merse in camera sa, unde ignora complet zgomotele. In acea noapte, mama sa cazuse intr-o depresie. Tatal sau era iarasi indispus. Venise la el in camera si, fara mila, il batjocorise. Dorea sa-l faca sa regrete ca s-a nascut, ceea ce era deja implinit. Fiece vorba ce i-o arunca il chinuia teribil, iar el era incapabil sa aceepte orice durere acum. Voia sa moara.
Tipa la tatal sau sa-l lase, dar nu o facea, ci continua sa-l supera, sa-l faca sa sufere. Totul era distrus acum, din pacate.
Cand, tarziu in noapte, hotari si tatal sau ca ceea ce s-a intamplat era destul, pleca. Era multumit ca-i rascolise sentimentele fiului sau din nou.
Cu mare durere in suflet, tanarul adormi.
- Eu si tatal tau ne despartim, ii spuse mama lui, iar el incepu sa planga. Erau lacrimi de fericire.
Catve zile mai tarziu, parintii lui erau despartiti si fericiti. Cu toate acestea, el se simtea rau. Ceva nu era bine…
Merse la bunica sa, care dorea sa-l adopte, datorita parintilor groaznici pe care ii avusese de-a lungul vremii.
Curand, un sunet sacaitor incepu sa se audal iar tanarul se enerva teribil… Si toata vraja disparu. Totul!
Se trezise si nu se simtea bine. Plansese mult timp. Si, cand realiza ca fusese un vis, se simti si mai rau. Il durea sufletul atat de tare, ca nu-si putea reprima furia.
joi, 24 noiembrie 2011
Muzica Rock
Cu totii avem anumite placeri in materie de muzica. Mie, cum am mai spus-o si niciodata nu ma voi sfii sa recunosc, imi place rock-ul. De altfel, si rapp-ul si hip-hop-ul, dar, cand am crescut si am inceput sa iubesc cu adevarat muzica, m-am indreptat cu viteza spre rock. Ma regasesc in acest gen muzical, ma reprezinta si ma linisteste in acelasi timp. Sunt trupe si trupe ce-mi plac, dar acum nu le voi mai enumera, deoarece am facut-o intr-un alt post.
Rock-ul ia nastere in jurul anului 1950. Este mult diferit de alte genuri muzicale si, de aceea, multi tineri ajung rapid sa-l iubeasca. Este caracterizat prin miscari rapide, cu natura erotica, dar si de acorduri de chitara. Este o derivare a blues-ului.
La inceput, acesta are numele de ''Rock and Roll'', denumirea miscarilor corporale in momentul actului sexual. Elvis Presley transforma acest gen uzical in simbolul generatiei de oameni rasculati contra celorlalti. Acesta aclama in muzica sa dragosea libera.
Ulterior, The Beatles si Rolling Stones vin ca alti sustinatori ai muzicii Rock and Roll. Acest gen devine religa fanatica a milioanelor de tineri revoltati. Ajung sa citeze din muzica precum citeaza oamenii din Biblie. S-a demonstrat de catre experti ca aecst gen muzical produce de la surzenie pana la depersonalizare si generare de patologii mintale.
Unii sustin ca rock-ul zilelor noastre are legatura stransa cu valul de culte sataniste aparute in ultimul timp.
Rock-ul e de mai multe tipuri: soft rock (rock lejer, dupa aparitia celui dur-hard-, reprezentat de Elvis Presley), hard rock sau heavy rock( reprezentat de Alice Cooper, care se inspira din percutia ritualurilor voodoo si maigie negre ale numitor grupuri africane), acid rock( se axeaza pe aspecte halucinogene, droguri. Are ca reprezentanti formatia The Beatles, cu binecunoscutul ''The Yellow Submarine", The Rolling Stones si The Who, cu ''Sister Morphine", "Cousin cocaine" si "Stoned") si rock-ul satanic (adeptii sai sunt in general si satanisti. E reprezentat de Kiss-Kings In Satan's Service-, AC/DC(Curent Alternativ.Curent Continuu sau Anti-Christ/Death to Christ), Black Sabbath, Ozzy Osbourne si Led Zeppelin).
Deviza grupurilor rock si tinerilor ajunge sa fie "sex, droguri si Rock and Roll". Aceasta generatie, reprezentata de grupurile de hard rok, heavy metal si punck, ajunge blestemata. S-a spus ca, in general, cei ce iubesc rock-ul sunt adoratorii lui Satan, dependentii de substante interzise, homosexualii si alti deviati sexual, rebelii fara de cauza, criminalii, blasfemiatorii, anarhistii civililor si militarilor si alte persoane de acest gen. Multi tineri au fost revoltati de aceasta indirecta caracterizare a lor doar prin genul muzical pe care-l prefera.
Personal, pe mine m-a deranjat enorm sa fiu facuta in aceste zeci de moduri urate, avand in vedere ca nu ma incadrez in niciunul. In acelasi timp, am prieteni ce simt acelasi lucru si sunt sigura ca exista pe tot Pamantul oameni care ne dau dreptate noua.
Ideea de a muri tanar, semnata cu morti, droguri, alcool, sinucideri, violuri, homosexualism, crime, betii, satanisem si culte ale diavolului, este asociata muzicii rock.
Am citit in multe articole, de aceea voi reda si eu lucruri ce nu mi-au convenit. De exemplu, s-a spus despre anumite trupe care mie imi plac niste lucruri care, poate, nu sunt adevarate. Dar lumea a vorbit.
The Beatles, de exemplu, cu melodia "The Yellow Submarin". S-a spus despre acest cantec ca a fost compus sub efectul marijuanei. Mai mult, au afirmat si ca pe coperta albumului Pepper's Lonely Hearts Club Band apare poza lui Aleister Crowley, un satanist.
John Lennon si Lucie fac referire in melodia "Brind on the Lucie" la Lucifer si la numarul bestiei, ceea ce a facut lumea sa vorbeasca.
Led Zeppelin se spune ca au o istorie neagra, fiindca in melodia "Stairway to Heaven" apar versuri cu privire la Satan, si anume "Traieste pentru a trai Satan" si "Dragul meu Satan, niciun altul nu a facut drumul". De altfel, se spune asta si pentru ca Jimmy Page facea colectie de obiecte satanice, ajungand astfel sa cumpere o casa bantuita in Scotia de la Aleister Crowley.
Despre Ozzy Osbourne s-a spus ca ar fi trebuit batut si torturat, trimis in infern, ars fara manajament, doar pentru ca degusta sange, canta alaturi de cruci intoare si decapita cu dintii porumbei si lilieci. Pentru faptul ca "Blizzard of Oz" i-a fost dedicata lui Crowley, acesta este, de altfel, un motiv pentru care l-au considerat satanist. Plus de-asta, si pentru "Diary of a madman", care este numele unei opere a lui Crowley. E acuzat si ca din cauza melodiei lui, "Suicide Solution", precum si altele de genul, a condus oameni la sinucidere.
Black Sabbath se spune ca sunt vinovati pentru ca grupurile de metal au o viziune satanica a lucrurilor. Ei inaugureaza epoca neagra a rock-ului, populand cu numele lui Lucifer diferite cantece. Cu toate acestea, toata lumea i-a iubit.
Alice Cooper, alt binecunoscut interpret de muzica rock, a dedicat melodii sexului cu morti si menstruatiei, dar si ghilotinei si scaunului electric. Numele sau real e Vincent Furnier, dar numele de Cooper e luat de o vrajitare a carui incarnare crede ca este.
AC/DC si Angus Young, despre care se crede ca e posedat, judecand dupa convulsiile din timpul concertelor. Pe un album, el a cerut sa i se puna coarne si coada. Are o strofa in mlodia "Hell's Bells" cand spune "eu am sa te posed, Satan te va poseda".
Rolling Stones, porecliti si "Majestatile lor satanice", publica "Their satanic majestic request" ca raspuns la albumul "Sgt. Pepper's" al Beatles-ilor.Despre componentii trupei s-a spus ca ar apartine cultelor sataniste. Au crat si "Simpatia pentru diavol", o melodie de pe albumul "Beggars banquet", pe coperta caruia era o capra.
Toate grupurile canta acelasi tip de muzica. Exista o muzica speciala pentru dezechilibrarea mintii si emotiilor, prin intermediul careia se intra in stari psihologice dense si dezechilibrate, dar fara a-si da seama. In ea sunt scrise mesaje negative, uneori satanice. "Cautatorul diavolului" a ascultat o multime de piese invers, gasind astfel foarte multe mesaje. In "Revoluţia N° 9" gaseste "Scoate-ma de aici. Ridica-ma om mort", in albumul "Stairway to Heaven" de la Zeppelin gaseste "Vreau sa merg in regat, vreau sa merg in infern, la vest de pamantul plat. Cant pentru ca vibrez cu Satan. Toata puterea mea e de la Satan. El ne va da de trei ori numarul sase. Trebuie sa traiti pentru Satan". De la Pink Floyd scoate "Arata-te, Satan, manifesta-te in vocea noastra. Satan, Satan, Satan este Dumnezeul, este Dumnezeul, Dumnezeul". Aceste lucruri pot fi probate de toti doar punand banda invers.
Ca o concluzie, se pare ca muzica Rock este strans legata de Satan. Daca acest lucru este real, nu stie nimeni. Poate ca este o coincidenta faptul ca trupele rock sunt si sataniste in acelasi timp. Oricum, eu sunt de parere ca sunt doar speculatii. Pana la urma, sunt trupele care-mi plac. Si sunt crestina, nu sunt satanista, iar asta poate fi confirmat de toti cei care ma cunosc. Pana la urma, fiecare vede lucrurile cum vrea.
Muzica rock ramane, totusi, favorita mea! xD
Rock-ul ia nastere in jurul anului 1950. Este mult diferit de alte genuri muzicale si, de aceea, multi tineri ajung rapid sa-l iubeasca. Este caracterizat prin miscari rapide, cu natura erotica, dar si de acorduri de chitara. Este o derivare a blues-ului.
La inceput, acesta are numele de ''Rock and Roll'', denumirea miscarilor corporale in momentul actului sexual. Elvis Presley transforma acest gen uzical in simbolul generatiei de oameni rasculati contra celorlalti. Acesta aclama in muzica sa dragosea libera.
Ulterior, The Beatles si Rolling Stones vin ca alti sustinatori ai muzicii Rock and Roll. Acest gen devine religa fanatica a milioanelor de tineri revoltati. Ajung sa citeze din muzica precum citeaza oamenii din Biblie. S-a demonstrat de catre experti ca aecst gen muzical produce de la surzenie pana la depersonalizare si generare de patologii mintale.
Unii sustin ca rock-ul zilelor noastre are legatura stransa cu valul de culte sataniste aparute in ultimul timp.
Rock-ul e de mai multe tipuri: soft rock (rock lejer, dupa aparitia celui dur-hard-, reprezentat de Elvis Presley), hard rock sau heavy rock( reprezentat de Alice Cooper, care se inspira din percutia ritualurilor voodoo si maigie negre ale numitor grupuri africane), acid rock( se axeaza pe aspecte halucinogene, droguri. Are ca reprezentanti formatia The Beatles, cu binecunoscutul ''The Yellow Submarine", The Rolling Stones si The Who, cu ''Sister Morphine", "Cousin cocaine" si "Stoned") si rock-ul satanic (adeptii sai sunt in general si satanisti. E reprezentat de Kiss-Kings In Satan's Service-, AC/DC(Curent Alternativ.Curent Continuu sau Anti-Christ/Death to Christ), Black Sabbath, Ozzy Osbourne si Led Zeppelin).
Deviza grupurilor rock si tinerilor ajunge sa fie "sex, droguri si Rock and Roll". Aceasta generatie, reprezentata de grupurile de hard rok, heavy metal si punck, ajunge blestemata. S-a spus ca, in general, cei ce iubesc rock-ul sunt adoratorii lui Satan, dependentii de substante interzise, homosexualii si alti deviati sexual, rebelii fara de cauza, criminalii, blasfemiatorii, anarhistii civililor si militarilor si alte persoane de acest gen. Multi tineri au fost revoltati de aceasta indirecta caracterizare a lor doar prin genul muzical pe care-l prefera.
Personal, pe mine m-a deranjat enorm sa fiu facuta in aceste zeci de moduri urate, avand in vedere ca nu ma incadrez in niciunul. In acelasi timp, am prieteni ce simt acelasi lucru si sunt sigura ca exista pe tot Pamantul oameni care ne dau dreptate noua.
Ideea de a muri tanar, semnata cu morti, droguri, alcool, sinucideri, violuri, homosexualism, crime, betii, satanisem si culte ale diavolului, este asociata muzicii rock.
Am citit in multe articole, de aceea voi reda si eu lucruri ce nu mi-au convenit. De exemplu, s-a spus despre anumite trupe care mie imi plac niste lucruri care, poate, nu sunt adevarate. Dar lumea a vorbit.
The Beatles, de exemplu, cu melodia "The Yellow Submarin". S-a spus despre acest cantec ca a fost compus sub efectul marijuanei. Mai mult, au afirmat si ca pe coperta albumului Pepper's Lonely Hearts Club Band apare poza lui Aleister Crowley, un satanist.
John Lennon si Lucie fac referire in melodia "Brind on the Lucie" la Lucifer si la numarul bestiei, ceea ce a facut lumea sa vorbeasca.
Led Zeppelin se spune ca au o istorie neagra, fiindca in melodia "Stairway to Heaven" apar versuri cu privire la Satan, si anume "Traieste pentru a trai Satan" si "Dragul meu Satan, niciun altul nu a facut drumul". De altfel, se spune asta si pentru ca Jimmy Page facea colectie de obiecte satanice, ajungand astfel sa cumpere o casa bantuita in Scotia de la Aleister Crowley.
Despre Ozzy Osbourne s-a spus ca ar fi trebuit batut si torturat, trimis in infern, ars fara manajament, doar pentru ca degusta sange, canta alaturi de cruci intoare si decapita cu dintii porumbei si lilieci. Pentru faptul ca "Blizzard of Oz" i-a fost dedicata lui Crowley, acesta este, de altfel, un motiv pentru care l-au considerat satanist. Plus de-asta, si pentru "Diary of a madman", care este numele unei opere a lui Crowley. E acuzat si ca din cauza melodiei lui, "Suicide Solution", precum si altele de genul, a condus oameni la sinucidere.
Black Sabbath se spune ca sunt vinovati pentru ca grupurile de metal au o viziune satanica a lucrurilor. Ei inaugureaza epoca neagra a rock-ului, populand cu numele lui Lucifer diferite cantece. Cu toate acestea, toata lumea i-a iubit.
Alice Cooper, alt binecunoscut interpret de muzica rock, a dedicat melodii sexului cu morti si menstruatiei, dar si ghilotinei si scaunului electric. Numele sau real e Vincent Furnier, dar numele de Cooper e luat de o vrajitare a carui incarnare crede ca este.
AC/DC si Angus Young, despre care se crede ca e posedat, judecand dupa convulsiile din timpul concertelor. Pe un album, el a cerut sa i se puna coarne si coada. Are o strofa in mlodia "Hell's Bells" cand spune "eu am sa te posed, Satan te va poseda".
Rolling Stones, porecliti si "Majestatile lor satanice", publica "Their satanic majestic request" ca raspuns la albumul "Sgt. Pepper's" al Beatles-ilor.Despre componentii trupei s-a spus ca ar apartine cultelor sataniste. Au crat si "Simpatia pentru diavol", o melodie de pe albumul "Beggars banquet", pe coperta caruia era o capra.
Toate grupurile canta acelasi tip de muzica. Exista o muzica speciala pentru dezechilibrarea mintii si emotiilor, prin intermediul careia se intra in stari psihologice dense si dezechilibrate, dar fara a-si da seama. In ea sunt scrise mesaje negative, uneori satanice. "Cautatorul diavolului" a ascultat o multime de piese invers, gasind astfel foarte multe mesaje. In "Revoluţia N° 9" gaseste "Scoate-ma de aici. Ridica-ma om mort", in albumul "Stairway to Heaven" de la Zeppelin gaseste "Vreau sa merg in regat, vreau sa merg in infern, la vest de pamantul plat. Cant pentru ca vibrez cu Satan. Toata puterea mea e de la Satan. El ne va da de trei ori numarul sase. Trebuie sa traiti pentru Satan". De la Pink Floyd scoate "Arata-te, Satan, manifesta-te in vocea noastra. Satan, Satan, Satan este Dumnezeul, este Dumnezeul, Dumnezeul". Aceste lucruri pot fi probate de toti doar punand banda invers.
Ca o concluzie, se pare ca muzica Rock este strans legata de Satan. Daca acest lucru este real, nu stie nimeni. Poate ca este o coincidenta faptul ca trupele rock sunt si sataniste in acelasi timp. Oricum, eu sunt de parere ca sunt doar speculatii. Pana la urma, sunt trupele care-mi plac. Si sunt crestina, nu sunt satanista, iar asta poate fi confirmat de toti cei care ma cunosc. Pana la urma, fiecare vede lucrurile cum vrea.
Muzica rock ramane, totusi, favorita mea! xD
miercuri, 23 noiembrie 2011
Dragei mele Mira
Cand mi-a fost mai greu, te-am avut langa mine.
Cand ti-a fost mai greu, am fost langa tine.
Asa sper sa ramanem atat cat om trai
Eu prietenie deplina iti voi oferi
Si sa stii, te voi iubi!
Astazi, fiind o zi speciala, din inima iti doresc
Ca toti anii ce se scurg si pe toti ne-matranesc
Sa iti mangaie chipul bland si inima buna,
Sa te fericeasca mereu si
Sa-ti puna cununa de raze de luna!
Eu iti doresc mereu sa fii fericita si iubita,
De toti cei dragi insotita si de lumina
Viata sa-ti fie calauzita!
LA MULTI ANI!
Fie ca tot ceea ce-ti doresti sa se implineasca,
Sa ai parte numai de bucurii si fericiri in viata!
Sa zambesti chiar si atunci cand iti va fi greu
Si sa nu uiti ca eu voi fi langa tine mereu!
Cu ocazia zilei de nastere a ta, Mira, iti dedic aceste randulete si sper sa ma ierti ca am intarziat cu o zi, din cauza spitalului :o3
Cand ti-a fost mai greu, am fost langa tine.
Asa sper sa ramanem atat cat om trai
Eu prietenie deplina iti voi oferi
Si sa stii, te voi iubi!
Astazi, fiind o zi speciala, din inima iti doresc
Ca toti anii ce se scurg si pe toti ne-matranesc
Sa iti mangaie chipul bland si inima buna,
Sa te fericeasca mereu si
Sa-ti puna cununa de raze de luna!
Eu iti doresc mereu sa fii fericita si iubita,
De toti cei dragi insotita si de lumina
Viata sa-ti fie calauzita!
LA MULTI ANI!
Fie ca tot ceea ce-ti doresti sa se implineasca,
Sa ai parte numai de bucurii si fericiri in viata!
Sa zambesti chiar si atunci cand iti va fi greu
Si sa nu uiti ca eu voi fi langa tine mereu!
Cu ocazia zilei de nastere a ta, Mira, iti dedic aceste randulete si sper sa ma ierti ca am intarziat cu o zi, din cauza spitalului :o3
vineri, 21 octombrie 2011
Singur pe strada
- Da! am strigat usor trist cand mi-am auzit camaradul strigandu-ma. Eram obosit, dar imi continuam ultimul capitol din prima mea carte.
Eram epuizat de-a dreptul. O saptamana la rand dormisem doar cate doua-trei ore pe noapte. Rar ma apuca oboseala, iar atunci imi era imposibil sa fac altceva inafara de a zace intr-un pat moale dintr-o camera sumbra.
- Ai grija ce faci! mi se adresa cel mai bun prieten intr-o noapte. Eram putin baut si ma hotarasem sa plec acasa, deoarece avusesem o idee geniala pentru cartea mea.
Nimeni nu incercase defel sa ma opreasca, deoarece stiau cu totii ca nu sunt vitezoman. Ma simteam in regula, astfel ca m-am incumetat.
- Si voi s-aveti grija! m-am adresat prietenilor mei ramasi la petrecere.
N-am asteptat raspuns; am demarat in forta grabit sa ajung acasa. Ideea ce-mi venise n-avea sa-mi dea pace nici mort. Trebuia s-o pun in practica, mi se parea cea mai buna din cate exista.
Eram asa de fericit! Si totusi, eram foarte- foarte obosit. Nu puteam sa ma culc pana nu scriam noul capitol, asta era cert. Am apasat pe pedala de acceleratie, iar viteza mea crescu.
Orasul era intunecat, iar strazile, pustii. Nu era nici urma de trecator, iar eu eram asa de obosit, incat, din cand in cand, imi inchideam ochii pentru o fractiune de secunda.
Se intampla asta de trei sau patru ori. A cincea oara, ochii mi s-au inchis iar din pricina oboselii de nescris.
In acel moment, am auzit un claxon puternic, iar cand pleoapele mi s-au ridicat, pupilele mi-au fost invadate de o lumina orbitoare. Erau faruri.
O masina se apropia cu viteza.
Mi-am pus mainile, sa virez, pe volan, dar parca intepenise. Impactul a urmat cateva momente mai tarziu.
Am simtit o durere crunta in abdomen, apoi m-am lovit cu capul de volan si m-am cufundat intr-un intuneric de mormant.
,, Nu mai vreau s-aud cum plange sufletul tau… Ma doare…”
M-am trezit. Lumina puternica. Zgomot. Durere.
Pleoapele mi s-au zbatut puternic.
- Se trezeste!
Intuneric…
- Dylan! Striga o voce de fata.
,, Nu mai vreau sa vad cum plange sufletul tau, ma doare, stii ca ma doare cand te uiti spre Cer, acolo voi fi eu… Aproape de tine mereu.”
Refrenul imi suna nebuneste in minte, iar eu nu eram capabil sa-l tin la distanta. Mi-era rau. Capul ma durea, imi vajaia, iar trupul… Ei bine, trupul nu mi-l mai simteam decat vag, foarte vag. Doream sa ma misc.
Ochii mi s-au deschis incet, iar eu am vazut o lumina foarte puternica invaluindu-ma.
- S-a trezit iar…
,, Oare unde ma aflu? “ m-am intrebat confuz.
N-aveam habar pentru care motiv imi reveneau nebuneste aceste amintiri in mintea-mi si asa zbuciumata.
Speram ca aveam sa uit accidentul, dar inca ma resimteam de pe urma-i. Eram momente cand ma dureau si acum abdomenul, bazinul picioarele si chiar si capul.
Avusesem multiple fracturi, dar imi revenisem si, in afara de aceasta, ma simteam bine.
Toti prietenii avuti disparusera. Camaradul ramas nu era altceva decat plasmuirea mintii mele. Eram un nebun constient de nebunia mea.
Nu ma simteam prea rau. David, camaradul meu, murise in urma cu douazeci de ani la doar douazeci si doi de ani, varsta la care avusesem eu accidentul. ,, Acelasi loc.” imi spusesem eu, iar el mi-o confirmase.
David existase si mi-o dezvaluise punandu-ma sa caut. Avusese dreptate, traise cu adevarat.
- Esti bine? ma intreba punandu-se langa mine-n pat.
“ Unicul ramas langa mine” mi-am spus, privindu-l.
- Plec in alta lume, i-am spus. Curand.
- Stiu.
Dialogul era atat de sincer, incat eram fericit.
- Ma vei primi ca prieten? Ma vei calauzi?
- Da.
Iubeam sa aud aceste raspunsuri scurte din partea lui!
Doua ore mai tarziu, ma aflam in cada. Eram fericit, cartea mea fusese publicata si era cautata. Prinsese la public, spre marele meu noroc.
Spuma ma inconjura, iar apa calda imi dezmierda trupul.
- Ma ajuti? am intrebat. Mi-e frica!
Da, eram un fricos. I-am simtit mainile calde pe umerii mei, apoi am fost impins in jos, in apa.
In mai putin de cinci minute, plamanii imi erau inundati cu apa. Ma abandonasem Mortii, deoarece toti ma abandonasera, ma lasasera singur pe strada.
- Imi pare rau c-ai renuntat la lupta. Ai fi putut castiga.
- Am preferat sa fiu cu tine, i-am spus lui David la ureche. Reusisem sa ma intorc la el Mort.
M-am abandonat in bratele sale, inchizandu-mi ochii si primind dezmierdarea buzelor sale.
Eram epuizat de-a dreptul. O saptamana la rand dormisem doar cate doua-trei ore pe noapte. Rar ma apuca oboseala, iar atunci imi era imposibil sa fac altceva inafara de a zace intr-un pat moale dintr-o camera sumbra.
- Ai grija ce faci! mi se adresa cel mai bun prieten intr-o noapte. Eram putin baut si ma hotarasem sa plec acasa, deoarece avusesem o idee geniala pentru cartea mea.
Nimeni nu incercase defel sa ma opreasca, deoarece stiau cu totii ca nu sunt vitezoman. Ma simteam in regula, astfel ca m-am incumetat.
- Si voi s-aveti grija! m-am adresat prietenilor mei ramasi la petrecere.
N-am asteptat raspuns; am demarat in forta grabit sa ajung acasa. Ideea ce-mi venise n-avea sa-mi dea pace nici mort. Trebuia s-o pun in practica, mi se parea cea mai buna din cate exista.
Eram asa de fericit! Si totusi, eram foarte- foarte obosit. Nu puteam sa ma culc pana nu scriam noul capitol, asta era cert. Am apasat pe pedala de acceleratie, iar viteza mea crescu.
Orasul era intunecat, iar strazile, pustii. Nu era nici urma de trecator, iar eu eram asa de obosit, incat, din cand in cand, imi inchideam ochii pentru o fractiune de secunda.
Se intampla asta de trei sau patru ori. A cincea oara, ochii mi s-au inchis iar din pricina oboselii de nescris.
In acel moment, am auzit un claxon puternic, iar cand pleoapele mi s-au ridicat, pupilele mi-au fost invadate de o lumina orbitoare. Erau faruri.
O masina se apropia cu viteza.
Mi-am pus mainile, sa virez, pe volan, dar parca intepenise. Impactul a urmat cateva momente mai tarziu.
Am simtit o durere crunta in abdomen, apoi m-am lovit cu capul de volan si m-am cufundat intr-un intuneric de mormant.
,, Nu mai vreau s-aud cum plange sufletul tau… Ma doare…”
M-am trezit. Lumina puternica. Zgomot. Durere.
Pleoapele mi s-au zbatut puternic.
- Se trezeste!
Intuneric…
- Dylan! Striga o voce de fata.
,, Nu mai vreau sa vad cum plange sufletul tau, ma doare, stii ca ma doare cand te uiti spre Cer, acolo voi fi eu… Aproape de tine mereu.”
Refrenul imi suna nebuneste in minte, iar eu nu eram capabil sa-l tin la distanta. Mi-era rau. Capul ma durea, imi vajaia, iar trupul… Ei bine, trupul nu mi-l mai simteam decat vag, foarte vag. Doream sa ma misc.
Ochii mi s-au deschis incet, iar eu am vazut o lumina foarte puternica invaluindu-ma.
- S-a trezit iar…
,, Oare unde ma aflu? “ m-am intrebat confuz.
N-aveam habar pentru care motiv imi reveneau nebuneste aceste amintiri in mintea-mi si asa zbuciumata.
Speram ca aveam sa uit accidentul, dar inca ma resimteam de pe urma-i. Eram momente cand ma dureau si acum abdomenul, bazinul picioarele si chiar si capul.
Avusesem multiple fracturi, dar imi revenisem si, in afara de aceasta, ma simteam bine.
Toti prietenii avuti disparusera. Camaradul ramas nu era altceva decat plasmuirea mintii mele. Eram un nebun constient de nebunia mea.
Nu ma simteam prea rau. David, camaradul meu, murise in urma cu douazeci de ani la doar douazeci si doi de ani, varsta la care avusesem eu accidentul. ,, Acelasi loc.” imi spusesem eu, iar el mi-o confirmase.
David existase si mi-o dezvaluise punandu-ma sa caut. Avusese dreptate, traise cu adevarat.
- Esti bine? ma intreba punandu-se langa mine-n pat.
“ Unicul ramas langa mine” mi-am spus, privindu-l.
- Plec in alta lume, i-am spus. Curand.
- Stiu.
Dialogul era atat de sincer, incat eram fericit.
- Ma vei primi ca prieten? Ma vei calauzi?
- Da.
Iubeam sa aud aceste raspunsuri scurte din partea lui!
Doua ore mai tarziu, ma aflam in cada. Eram fericit, cartea mea fusese publicata si era cautata. Prinsese la public, spre marele meu noroc.
Spuma ma inconjura, iar apa calda imi dezmierda trupul.
- Ma ajuti? am intrebat. Mi-e frica!
Da, eram un fricos. I-am simtit mainile calde pe umerii mei, apoi am fost impins in jos, in apa.
In mai putin de cinci minute, plamanii imi erau inundati cu apa. Ma abandonasem Mortii, deoarece toti ma abandonasera, ma lasasera singur pe strada.
- Imi pare rau c-ai renuntat la lupta. Ai fi putut castiga.
- Am preferat sa fiu cu tine, i-am spus lui David la ureche. Reusisem sa ma intorc la el Mort.
M-am abandonat in bratele sale, inchizandu-mi ochii si primind dezmierdarea buzelor sale.
joi, 20 octombrie 2011
Omul nu va distruge Pamantul pe care s-a nascut
Omul este o fiinta vigilenta vie. Biologii considera ca oamenii sunt memrbii aceleiasi specii, adica Homo Sapiens Sapiens. Suntem denumiti "rasa umana" sau "umanitate", membrii raselor fiind "oameni" sau "fiinte umane".
Din punctul meu de vedere, datorita evolutiei excesive, totul a luat-o inapoi, involuam in loc de a evolua, datorita faptului ca durata de viata scade pe zi ce trece, bolile devin mult mai multe decat inainte, tratamente nu se gasesc si alti multi factori ce defavorizeaza viata pe planeta noastra.
Cu toate acestea insa, oamenii nu usnt in stare sa distruga planeta Pamant, datorita faptului ca nu avem alta sansa de a ne gasi o casa si, o data cu distrugerea planetei, avem sansa sa exterminam pe vecie rasa umana, lucru deloc bun pentru Universul acesta.
Datorita faptului ca alta planeta nu e locuibila, iar oamenii nu pot construi adaposturi provizorii in spatiu, distrugerea planetei Terra este foarte putin putin probabila.
Terra, planeta noastra, este un izvor de sanatate pentru omenire. Pentru fiecare boala, pe planetea a crescut o planta, oamenii putandu-si lua enegia direct din natura. Traim intr-o era in care poluarea si modul de viata nesanatos a dus la aparitia unor boli incurabile, se cauta leacuri. Cu toate astea, e putin probabil sa le gasim.
Am facut de-a lungul timpului multe lucruri care ne-au afectat iubita planeta, iar pentru acest lucru nu putem fi iertati si ne mustram. Cu toate astea, nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva, asa ca Planeta este in continuare foarte amenintata de noi, de rasa umana, locuitorii ei.
Desi asa se crede, omului ii e imposibil sa distruga planeta. Daca se va distruge, o va face de la sine insasi, iar noi vom disparea o data cu ea. Nu avem insa cum s-o distrugem, nu ne distrugem casa, dar, cu toate acestea, evolutia continua este o amenintare uriasa, poate cea mai mare din cate exista.
Incalzirea globala poate fi pusa pe seama noastra sau chiar a ciclului normal de evolutie a planetei noastre. Cu toate astea, tot nu se stie cu adevarat ce se va intampla. Planeta e un izvor de cunoastere pentru noi si nu-i vom putea afla niciodata toate secretele.
Personal, eu nu cred ca planeta va fi distrusa, speram cu totii sa nu fie asa!
(Acesta este un eseu scris special pentru scoala, pentru fizica, mai precis.)
Din punctul meu de vedere, datorita evolutiei excesive, totul a luat-o inapoi, involuam in loc de a evolua, datorita faptului ca durata de viata scade pe zi ce trece, bolile devin mult mai multe decat inainte, tratamente nu se gasesc si alti multi factori ce defavorizeaza viata pe planeta noastra.
Cu toate acestea insa, oamenii nu usnt in stare sa distruga planeta Pamant, datorita faptului ca nu avem alta sansa de a ne gasi o casa si, o data cu distrugerea planetei, avem sansa sa exterminam pe vecie rasa umana, lucru deloc bun pentru Universul acesta.
Datorita faptului ca alta planeta nu e locuibila, iar oamenii nu pot construi adaposturi provizorii in spatiu, distrugerea planetei Terra este foarte putin putin probabila.
Terra, planeta noastra, este un izvor de sanatate pentru omenire. Pentru fiecare boala, pe planetea a crescut o planta, oamenii putandu-si lua enegia direct din natura. Traim intr-o era in care poluarea si modul de viata nesanatos a dus la aparitia unor boli incurabile, se cauta leacuri. Cu toate astea, e putin probabil sa le gasim.
Am facut de-a lungul timpului multe lucruri care ne-au afectat iubita planeta, iar pentru acest lucru nu putem fi iertati si ne mustram. Cu toate astea, nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva, asa ca Planeta este in continuare foarte amenintata de noi, de rasa umana, locuitorii ei.
Desi asa se crede, omului ii e imposibil sa distruga planeta. Daca se va distruge, o va face de la sine insasi, iar noi vom disparea o data cu ea. Nu avem insa cum s-o distrugem, nu ne distrugem casa, dar, cu toate acestea, evolutia continua este o amenintare uriasa, poate cea mai mare din cate exista.
Incalzirea globala poate fi pusa pe seama noastra sau chiar a ciclului normal de evolutie a planetei noastre. Cu toate astea, tot nu se stie cu adevarat ce se va intampla. Planeta e un izvor de cunoastere pentru noi si nu-i vom putea afla niciodata toate secretele.
Personal, eu nu cred ca planeta va fi distrusa, speram cu totii sa nu fie asa!
(Acesta este un eseu scris special pentru scoala, pentru fizica, mai precis.)
vineri, 14 octombrie 2011
Adevaratul chip al minciunii
A facut-o din nou. Viata a mintit din nou cu o neplacuta nerusinare, incercand a-mi da impresia ca am vreo sansa. Deja sperantele se naruiau, visele dispareau, tot ce constituia viata mea se spulbera incetul cu incetul, fara sa-mi lase vreo alegere. Nu faceam decat sa privesc cum totul se duce de rapa... Si nu reactionam.
Vlaga im fusese stoarsa din trup cu atata cruzime, incat acum eram incapabila sa ma ridic iarasi. O mai facusem, insa niciodata nu cazusem de atat de sus. Cand lumea imi fusese mai draga, totul mi se naruise, viata luandu-mi aripile.
Mi-a fost taiat singurul mijloc de a zbura spre visele mele. In acel moment, am inceput sa mor incet. Greutatile vietii ma copleseau, desi eram doar un copil. Lovita din toate partile de viata, de veninul adus in urechile mele de vorbele "prietenilor". Totul ma dezamagise, eram la pamant si nu ma puteam ridica.
Strigam dupa ajutor, insa asta se intampla doar in mintea mea. Doar in inima mea. Glasul nu mai era auzit acum de nimeni si de nimic. Ranita, insangerata si inecata in propriul lichid vital, amestecat cu venin uman, zaceam plangand. Lacrimile sarate se amestecau incet cu lichidul rosu al sangelui.
Infernala, durerea imi chinuia trupul.
"Nu tipa... " imi spuneam in minte. Incercasem sa tip pana atunci si ma duruse mai tare. Nu doream sa se intample iar, ma saturasem de tot. Hotarasem sa nu dau atentie oricarui factor ce m-ar fi putut face sa simt din nou neplacerea vietii si, o buna bucata de vreme, reusisem. Dar nu a tinut mult.
Lovita iarasi, m-am prabusit, ramanand capabila doar sa ma plang de jalnica stare in care ajunsesem. Totul se datora parasirii de prieteni. Cei ce spusesera candva "sunt langa tine orice s-ar intampla" si-au luat pe rand talpasita din viata mea, lasandu-ma cu ochii inlacrimati, sperand ca poate va veni cineva si din nou imi va arata ca exista acel concept de "prietenie".
Ma minteam ca va veni cineva, ma amageam singura cu gandul ca nu e totul pierdut.
Eu eram cea care, in trecut, nu acceptam nicio minciuna. Respingeam cu totul ceea ce insemna o iluzie, o plasmuire simpla a unei realitati complexe. Nu intelegeam ce s-a intamplat cu mine si doream sa trec peste tot, dar nu eram capabila...
La pamant cu tot ce insemna moral, zaceam. Refuzam orice ajutor din partea oricarei persoana ce se oferea. Erau si asa prea putini, din pacate. Nu mai voiam sa ma apropii de prieteni, doream sa uit totul si ma straduiam sa fac acest lucru. Imi era greu, intr-adevar, dar nici nu doream sa ma mai apropii de prieteni. Ma izolasem, ma retrasesem in mine.
Doar eu si constiinta mea mai existam acum, intr-o camera goala, rece, plina de amintiri dureroase. In mintea mea inca erau reale momentele cand ma distram cu cei ce mi-erau, in trecut, prieteni. Dar toti plecasera, iar ceea ce ma durea cel mai mult era ca nu primisem niciun cuvant de despartire.
Oare eu am gresit?
Intrebarile erau de prisos in aceste momente, si totusi erau prezente... Erau nelipsite din viata mea. Oricat mi-as fi dorit, nu mai puteam tine pasul acum cu viata, ma simteam abandonata de tot. Doream o reintoarcere in trecut, alaturi de ai mei, dar, in acelasi timp, nu voiam sa sufar din nou cand aveau sa se indeparteze din nou.
De ce e asa de greu sa accepti lucrurile? Viata e asa complicata, incat uneori ma afund in propriile ganduri, trairi si dureri interioare. As vrea sa pot face ceva, insa m-am ascuns printre minciuni. Au ajuns prietenele mele, ajutoarele mele. M-au protejat.
Stiu ca protectia lor e doar un paravan care sa acopere raul pe care, de fapt, mi-l provoaca, insa nu reusesc sa ma ridic de la pamant, nu pot sa uit, sa trec mai departe. Nu pot sa ma reacomodez cu ceea ce insemna, inainte, prietenia. Nu puteam lupta din nou pentru a-mi recapata aripile pierdute.
Se spune ca orice copil e un inger, pana intr-un anumit moment. Dar daca nu ai aripi, ce esti? Un simplu om nu ai cum sa fii, nu dupa ce ai ajuns sa suferi mai mult decat acestia. Cunoscand suferinta, treci prin viata. Invingand suferinta, iti castigi locul in a-ti continua traiul. Stiu!
Insa nu gasesc adevarul... Nu-l mai pot accepta. Fuge de mine, ma ignora si ma trateaza ca si cand nu sunt decat un simplu cobai al existentei umane. Sunt ca un soarice, iar laboratorul e insasi viata care ma supune sutelor si miilor ei de experiente mai periculoase sau mai putin periculoase. Eram prea demoralizata acum, insa, incetul cu incetul, deveneam omul de stiinta.
Incepeam sa studiez, sa inteleg etapele vietii. Dar nu evoluam, ramaneam pe loc. Era un anumit punct la care ma opream, neputand inainta. Nu-mi placea, insa era tot ceea ce puteam face spre a uita totul era sa ma ingrop in a studia. Ceea ce ma interesa era sa intorc adevarul inapoi la mine, era lucrul esential al vietii mele.
Ajunsa aproape de mine, o anumita persoana imi spusese:
- Daca vei redescoperi acea dorinta de a sti doar adevarul si de a uri minciuna, vei redeveni tu.
Fusese o vorba inteleapta, insa in acel moment am fost prea oarba pentru a putea vedea acest lucru. Uram sa se intample asta, uram sa nu-mi dau seama... Si totusi, erau momente cand nu puteam intelege de ce e asa de greu sa pricep niste lucruri ce imi fusesera necesare in trecut. Chiar trebuia sa imi fie atat de greu... ?
De mica urasem sa ma complic, iar acum viata era complicata. Uram asta, doream sa fac ceva, insa ma simteam incapabila sa ating punctul din care sa ma pot ridica. Desi inca speram, doream sa redevin cine fusesem, o alta parte din mine refuza asta.
Ma simteam incapabila acum de orice, indiferent de ce mi s-ar fi cerut. Cu toate acestea, am lasat timpul sa treaca. Mi-am analizat amintirile, gandindu-ma cu seriozitate la ceea ce e de facut in viitor. Trebuia sa scap de nepalcuta pasa in care intrasem, asa ca luptam din rasputeri.
In timp, totul se limpezi: acceptasem sa ma mint singura. Intelegeam incetul cu incetul ca gresisem foarte mult, dar nu puteam schimba acum toate cele cate se intamplasera de-a lungul timpului cu mine si cu cei din jur. Oricat mi-as fi dorit, era imposibil.
Si totusi, cand am crezut ca sunt pierduta, ca nu-mi voi recapata dorinta de a zbura spre visele mele iarasi, s-a intors o prietena. Singura care nu ma parasise, ce-mi fusese aproape mereu. Desi o indepartasem eu, ea nu renuntase sa imi arate prietenia ei si faptul ca ma ajuta neconditionat.
Foarte lent, am inceput sa mi-o reapropii. Clipele grele le treceam acum mai usor, ma simteam mai bine. Traiam acum, incepeam sa percep ce insemana sa te bucuri de viata, ce inseamna sa ai pe altii aproape de tine, gata sa te ajute.
Ma vindecasem partial de ceea ce traisem... Si eram fericita ca, in sfarsit, puteam distinge adevaratul chip al minciunii. Acum ma puteam ridica.
Vlaga im fusese stoarsa din trup cu atata cruzime, incat acum eram incapabila sa ma ridic iarasi. O mai facusem, insa niciodata nu cazusem de atat de sus. Cand lumea imi fusese mai draga, totul mi se naruise, viata luandu-mi aripile.
Mi-a fost taiat singurul mijloc de a zbura spre visele mele. In acel moment, am inceput sa mor incet. Greutatile vietii ma copleseau, desi eram doar un copil. Lovita din toate partile de viata, de veninul adus in urechile mele de vorbele "prietenilor". Totul ma dezamagise, eram la pamant si nu ma puteam ridica.
Strigam dupa ajutor, insa asta se intampla doar in mintea mea. Doar in inima mea. Glasul nu mai era auzit acum de nimeni si de nimic. Ranita, insangerata si inecata in propriul lichid vital, amestecat cu venin uman, zaceam plangand. Lacrimile sarate se amestecau incet cu lichidul rosu al sangelui.
Infernala, durerea imi chinuia trupul.
"Nu tipa... " imi spuneam in minte. Incercasem sa tip pana atunci si ma duruse mai tare. Nu doream sa se intample iar, ma saturasem de tot. Hotarasem sa nu dau atentie oricarui factor ce m-ar fi putut face sa simt din nou neplacerea vietii si, o buna bucata de vreme, reusisem. Dar nu a tinut mult.
Lovita iarasi, m-am prabusit, ramanand capabila doar sa ma plang de jalnica stare in care ajunsesem. Totul se datora parasirii de prieteni. Cei ce spusesera candva "sunt langa tine orice s-ar intampla" si-au luat pe rand talpasita din viata mea, lasandu-ma cu ochii inlacrimati, sperand ca poate va veni cineva si din nou imi va arata ca exista acel concept de "prietenie".
Ma minteam ca va veni cineva, ma amageam singura cu gandul ca nu e totul pierdut.
Eu eram cea care, in trecut, nu acceptam nicio minciuna. Respingeam cu totul ceea ce insemna o iluzie, o plasmuire simpla a unei realitati complexe. Nu intelegeam ce s-a intamplat cu mine si doream sa trec peste tot, dar nu eram capabila...
La pamant cu tot ce insemna moral, zaceam. Refuzam orice ajutor din partea oricarei persoana ce se oferea. Erau si asa prea putini, din pacate. Nu mai voiam sa ma apropii de prieteni, doream sa uit totul si ma straduiam sa fac acest lucru. Imi era greu, intr-adevar, dar nici nu doream sa ma mai apropii de prieteni. Ma izolasem, ma retrasesem in mine.
Doar eu si constiinta mea mai existam acum, intr-o camera goala, rece, plina de amintiri dureroase. In mintea mea inca erau reale momentele cand ma distram cu cei ce mi-erau, in trecut, prieteni. Dar toti plecasera, iar ceea ce ma durea cel mai mult era ca nu primisem niciun cuvant de despartire.
Oare eu am gresit?
Intrebarile erau de prisos in aceste momente, si totusi erau prezente... Erau nelipsite din viata mea. Oricat mi-as fi dorit, nu mai puteam tine pasul acum cu viata, ma simteam abandonata de tot. Doream o reintoarcere in trecut, alaturi de ai mei, dar, in acelasi timp, nu voiam sa sufar din nou cand aveau sa se indeparteze din nou.
De ce e asa de greu sa accepti lucrurile? Viata e asa complicata, incat uneori ma afund in propriile ganduri, trairi si dureri interioare. As vrea sa pot face ceva, insa m-am ascuns printre minciuni. Au ajuns prietenele mele, ajutoarele mele. M-au protejat.
Stiu ca protectia lor e doar un paravan care sa acopere raul pe care, de fapt, mi-l provoaca, insa nu reusesc sa ma ridic de la pamant, nu pot sa uit, sa trec mai departe. Nu pot sa ma reacomodez cu ceea ce insemna, inainte, prietenia. Nu puteam lupta din nou pentru a-mi recapata aripile pierdute.
Se spune ca orice copil e un inger, pana intr-un anumit moment. Dar daca nu ai aripi, ce esti? Un simplu om nu ai cum sa fii, nu dupa ce ai ajuns sa suferi mai mult decat acestia. Cunoscand suferinta, treci prin viata. Invingand suferinta, iti castigi locul in a-ti continua traiul. Stiu!
Insa nu gasesc adevarul... Nu-l mai pot accepta. Fuge de mine, ma ignora si ma trateaza ca si cand nu sunt decat un simplu cobai al existentei umane. Sunt ca un soarice, iar laboratorul e insasi viata care ma supune sutelor si miilor ei de experiente mai periculoase sau mai putin periculoase. Eram prea demoralizata acum, insa, incetul cu incetul, deveneam omul de stiinta.
Incepeam sa studiez, sa inteleg etapele vietii. Dar nu evoluam, ramaneam pe loc. Era un anumit punct la care ma opream, neputand inainta. Nu-mi placea, insa era tot ceea ce puteam face spre a uita totul era sa ma ingrop in a studia. Ceea ce ma interesa era sa intorc adevarul inapoi la mine, era lucrul esential al vietii mele.
Ajunsa aproape de mine, o anumita persoana imi spusese:
- Daca vei redescoperi acea dorinta de a sti doar adevarul si de a uri minciuna, vei redeveni tu.
Fusese o vorba inteleapta, insa in acel moment am fost prea oarba pentru a putea vedea acest lucru. Uram sa se intample asta, uram sa nu-mi dau seama... Si totusi, erau momente cand nu puteam intelege de ce e asa de greu sa pricep niste lucruri ce imi fusesera necesare in trecut. Chiar trebuia sa imi fie atat de greu... ?
De mica urasem sa ma complic, iar acum viata era complicata. Uram asta, doream sa fac ceva, insa ma simteam incapabila sa ating punctul din care sa ma pot ridica. Desi inca speram, doream sa redevin cine fusesem, o alta parte din mine refuza asta.
Ma simteam incapabila acum de orice, indiferent de ce mi s-ar fi cerut. Cu toate acestea, am lasat timpul sa treaca. Mi-am analizat amintirile, gandindu-ma cu seriozitate la ceea ce e de facut in viitor. Trebuia sa scap de nepalcuta pasa in care intrasem, asa ca luptam din rasputeri.
In timp, totul se limpezi: acceptasem sa ma mint singura. Intelegeam incetul cu incetul ca gresisem foarte mult, dar nu puteam schimba acum toate cele cate se intamplasera de-a lungul timpului cu mine si cu cei din jur. Oricat mi-as fi dorit, era imposibil.
Si totusi, cand am crezut ca sunt pierduta, ca nu-mi voi recapata dorinta de a zbura spre visele mele iarasi, s-a intors o prietena. Singura care nu ma parasise, ce-mi fusese aproape mereu. Desi o indepartasem eu, ea nu renuntase sa imi arate prietenia ei si faptul ca ma ajuta neconditionat.
Foarte lent, am inceput sa mi-o reapropii. Clipele grele le treceam acum mai usor, ma simteam mai bine. Traiam acum, incepeam sa percep ce insemana sa te bucuri de viata, ce inseamna sa ai pe altii aproape de tine, gata sa te ajute.
Ma vindecasem partial de ceea ce traisem... Si eram fericita ca, in sfarsit, puteam distinge adevaratul chip al minciunii. Acum ma puteam ridica.
Mai mult decat magie!
Bruneta se trezi in acea dimineata mai bine decat de obicei. Era fericita, incantata si isi dorea sa nu se afle in casa parintilor ei, ci la buna sa prietena. Privi calendarul cu atentie, la ziua de 29, incercuita cu rosu in forma de inima.
"Ziua cea mare" cugeta in mintea ei incantata si, dupa ce-si facu toaleta de dimineata, se indrepta in mare graba spre dulapul cu haine, de unde isi lua roba neagra. Isi dorea doar sa ajunga cat mai rapid acolo, sa ajunga la buna ei prietena. Dorea s-o faca fericita.
- Unde pleci? se auzi vocea mamei sale, Narcissa Reacredinta. Bruneta se intoarse brusc spre mama ei, uitandu-se cu atentie.
- Nu te priveste, ai grija de Draco al tau! spuse nervoasa, maraind.
Nu ii placea, insa trebuia sa astepte mult is bine pana venea plecarea. Habar avea daca poate sa zboare pana acolo pe matura sau in ce fel ar putea ajunge prin magie. Ii era teama insa, deoarece nu putea Aparea, nu pana nu putea folosi magia dupa voia inimii ei.
Se intoarse pe calcaie iesind afara. Nu ii pasa prea mult de mama ei sau de familia lor, nu o interesa prea mult, astfel ca isi lua talpasita imediat in locul udne stia ca trebuia sa vina persoana pe care-o astepta cu sufletul la gura. Isi dorea doar sa ajunga acolo, sa se termine totul.
La locul cu pricina, constata ca e mai frumos ca niciodata. Dar pustiu. Era la intrarea intr-o pestera in care, mult inainte, gasise un obiect vrajit. Fusese momentul in care il cunoscuse pe cel pe care-l adora, la varsta de cinci ani. Fusese momentul in care puterile sale magice isi aratasera adevarata intensitate, cand zidul muntelui era sa se prabuseasca peste ea.
Atunci fusese salvata si ideea cum ca Albus Dumbledore e cel mai puternic inflorise in mintea ei cu adevarat. Inainte nu era de acord, fiindca nu se convinsese.
- Iata-te! se auzi o voce bladna si, din umbra, doi ochi extrem de albastri, frumosi si plini de bunatate aparura. Imediat, au fost urmati de o silueta inalta, cu parul alb, lung, ce cadea pe umerii lati. Chipul plin de riduri, cu nasul coroiat si ochelarii in forma de semiluna o intampina ca de fiecare data, cu zambetul pe buze.
- Domnule profesor! striga si sari in bratele barbatului la care tinea enorm de mult, strangandu-l cu o forta precara, de fata.
- Micuta mea Bella! rosti pe un ton binevoitor, strangand-o la randul sau in brate. Buna seara! Ma bucur sa vad ca esti bine, spuse zambind si ii puse gluga de la roba pe cap. Te-au urmarit parintii? intrebase si dadu negativ din cap, deoarece acestia ii pierdusera urma printr-un simplu fum luat de la Weasley Bing Bong. Incatata, aceasta zambi.
- Veniti, domnule? intrebase scurt, iar Dumbledore rase incantat.
- Mi-ar placea s-o fac, insa nu se poate, intrucat stii prea bine ca am foarte multa treaba...
Stia ca nu are rost sa insiste, datorita faptului ca Dumbledore era o persoana ocupata. Cu toate acestea, isi lua inima in dinti.
- Ne-ar face o deosebita placere, domnule, de v-ati gasi putin timp spre a veni. O ora macar, spre a ne face o bucurie. V-ar printe bine sa va distrati. Batranii, spuse ea cu un zambet vadit multumit pe chip, nu trebuie sa uite cum este sa fii tanar, fiindca gresesc.
Dumbledore incepu sa rada incantat de ceea ce auzise si Bellatrix privi spre el cu un zambet incantat pe chip.
- Domnule? Veniti, deci?
- Da, micuto, voi veni, spuse razand. O privi pret de cateva momente, apoi intreba calm: Ai ceva sa ma intrebi?
Obisnuita deja cu modul lui Dumbledore de a fi sincer si bun, nu se ascunse si spuse pe un ton senin:
- Va aduceti aminte de Piatra pe care mi-ati daruit-o in acea noapte? Cea a Invierii? intreba si Dumbledore dadu afirmativ din cap. Am rupt-o in doua... Si imi doresc sa-i dau una Hannei. Stiti, sotii Potter... Parintii ei... Poate... Poate... spuse sovaind si Dumbledore, care se asezase intre timp pe o piatra, ii zambi foarte incantat.
- Esti o fetita buna, Bellatrix. Sigur ca i-o poti da, este a ta de cand ai ti-am daruit-o. E posesiunea ta, faci ce vrei.
- Voiam doar sa va intreb, spuse sincer, zambindu-i barbatului. Multumesc, domnule, rosti calm, apoi ii zambi.
- Sa mergem! Prinde-te de mana mea, ceru barbatul si Bellatrix facu ceea ce i se ceruse. agatandu-se de Dumbledore. Nu era prima data cand Aparuse cu Dumbledore, astfel ca nu ii era teama, desi mereu avea acea senzatie urata, stare de voma.
Cei doi Aparura in fata Casei Cumplite, unde se aflau toti acum. Se apropia cu repeziciune de Casa ce incepea sa se mareasca intre cele doua ale Incuiatilor ce stateau acolo. Bellatrix ii facu loc lui Dumbledore sa intre, plina de respect, si acesta ii multumi din priviri.
Intrara in casa lui Sirius, intampinati de familia Weasley, Potter-ii si alti cativa prieteni de la Hogwarts.
- Bella! se auzi strigatul Hannei, iar Bellatrix ii sari in brate fetei, sarutand-o pe ambii obraji. Ce ma bucur ca esti aici! ii spuse incantata, iar Bella o stranse si mai tare .Si ea se bucura, da... Era singura ei prietena din toata scoala, doar in ea avea incredere doar din toata lumea.
- La multi ani, pretioasa mea scumpa! ii spuse la ureche si o saruta din nou. Sa fii fericita si imi dores sa primesti tot binele din lume. Bellatrix te iubeste enorm!
Cuvintele ii erau in totalitate reale. Era fericita din cale-afara pentru ceea ce se petrecea, ca ii putea fi aproape Hannei Potter intr-un moment asa important.
- Domnule, se adresa Hannah lui Dumbledore, inchinadnu-se in fata sa. Cei doi se respectau si pretuiau, ceea ce pe Bellatrix o incanta, deoarece ea ii idolatriza pe amandoi. Intr-un final, dupa ce toti invitatii erau gata de petrecere, se asezase toata lumea la masa.
- Deci, Hannah, incepu Dumbledore cu un zambet bland pe chip, eu trbuie sa ma scuz, intrucat nu pot sta. Am venit doar sa-ti inmanez cadoul meu, spuse intinzandu-i o cutie cu ciocolata, toate sortimentele, din plin. Imi pare rau, nu stiu ce le place tinerilor acum... Sper sa iti placa.
- Va multumesc din suflet! spuse Hannah sarind in picioare. Il lua in brate pe barbat si ii saruta pe rand ambii obraji.
- La multi ani, domnisorica! i se adresa barbatul strangand-o la pieptul sau.
Dupa scurta vizita, la fel de grandios ca intotdeuana, barbatul se indeparta, iesind pe usa. Bellatrix ii facu usor cu mana, zambindu-i, iar el Disparu. Acum, toti erau din cale-afara de fericiti, datorita faptuluica avusesera un oaspete special.
Dupa ce se servi masa, cu totii incepura sa danseze pe muzica auzita la radio, cantata de Surorile Stranii. Erau mai mult decat fericiti.
Fred se apropie incet de Hannah, luandu-i mana intr-a sa.
- Imi acorzi acest dans?
Sub privirile enervate ale lui Severus Plesneala, Hannah Potter ii accepta invitatia roscatului. Incantata, Bellatrix le facu o poza. Voia sa memoreze aceste imaigni magnifice, cei doi dansand si fiind fericiti. Bellatrix fu invitata la dans de Oliver Wood, incarcand perechile de pe "ringul" de dans.
-Arati minunat! ii sopti creata Hannei Potter, care, desigur, era superba, precum o printesa: avea parul lung, ondulat, cazandu-i in valuri pe umeri, iar trupul ii era imbracat intr-o rochita mandra, frumoasa, care ii venea perfect.
Arata mai bine decat orice regina din lumea Incuiatilor, ceea ce o bucura atat pe ea, cat si pe Bellatrix si pe ceilalti.
Sirius o privea acum cu mandrie pe fata careia ii era nas, fiica celor mai buni prieteni ai sai, James si Lilly Ptter. Era incantat ca putea fi aproape de micuta la aniverarea ei, astfel ca acum dansa fericit pe langa ei pe ritmul muzicii.
Toti erau fericiti, bucurandu-se de petrecerea ce era data special pentur cea mai speciala fata din lume, Hannah Potter, buna lor prietena. Timpul insa zbura...
- Poti veni cu mine? intreba Bellatrix incet, luand-o pe Hannah de mana. Aceasta se supuse imediat, cu un zambet incantat pe chipul simpatic. O urma pana intr-o camera ce era mai departe de galagie si ii intinse cadoul ei. Hannah se uita lung la ea, neintelegand. Pentru tine! i se adresa bruneta luand-o uin brate. Vreau sa nu profiti de ea! Si la multi ani, sa fii fericita! ii spuse strangand-o la pieptul ei, plina de dragoste pentru tanara la care tinea enorm de mult. O pupa pe frunte usor.
- Multumesc, ii spuse incet Hannah, luand-o in brate la randul ei.
- Rasuceste-o de trei ori! spuse calm Bellatrix.
Hannah se supuse si, in acel moment, din Piatra iesira doua forme fantomatice care prinsera, incet-incet, contur, infatisandu-i pe James si Lilly Poter. Fetei i se umplura imediat ochii de alcrimi, iar Bellatrix regreta ca ii facuse un astfel de cadou, fiindca nu voia sa planga, ci s-o faca fericita.
- Mereu mi-am dorit... Sa fie aproape de mine macar de ziua mea! spuse strangand-o in brate pe Bella.
Dar nici macar Hannah nu indraznea sa se apropie de ei, deoarece se temea sa nu dispara. Stia ca sunt doar fantomele lor.
- Sa nu ii chemi prea des, o povatui Bellatrix, apoi o stranse in brate. La multi ani, scumpa mea! Si sa fii fericita, tot ce-ti doresti sa ti se implineasca! i se adresa fetei si o stranse la pieptul ei.
Cand formele fumurii disparura, cele doua se intoarsera la petrecerea Hannei, bucurandu-se de fericirea tuturor si de trecerea de la o varsta la cealtalta.
Aceasta poveste este scrisa pentru Hannah Lilly Potter, de la Bellatrix Malfoy(Trix).
"Ziua cea mare" cugeta in mintea ei incantata si, dupa ce-si facu toaleta de dimineata, se indrepta in mare graba spre dulapul cu haine, de unde isi lua roba neagra. Isi dorea doar sa ajunga cat mai rapid acolo, sa ajunga la buna ei prietena. Dorea s-o faca fericita.
- Unde pleci? se auzi vocea mamei sale, Narcissa Reacredinta. Bruneta se intoarse brusc spre mama ei, uitandu-se cu atentie.
- Nu te priveste, ai grija de Draco al tau! spuse nervoasa, maraind.
Nu ii placea, insa trebuia sa astepte mult is bine pana venea plecarea. Habar avea daca poate sa zboare pana acolo pe matura sau in ce fel ar putea ajunge prin magie. Ii era teama insa, deoarece nu putea Aparea, nu pana nu putea folosi magia dupa voia inimii ei.
Se intoarse pe calcaie iesind afara. Nu ii pasa prea mult de mama ei sau de familia lor, nu o interesa prea mult, astfel ca isi lua talpasita imediat in locul udne stia ca trebuia sa vina persoana pe care-o astepta cu sufletul la gura. Isi dorea doar sa ajunga acolo, sa se termine totul.
La locul cu pricina, constata ca e mai frumos ca niciodata. Dar pustiu. Era la intrarea intr-o pestera in care, mult inainte, gasise un obiect vrajit. Fusese momentul in care il cunoscuse pe cel pe care-l adora, la varsta de cinci ani. Fusese momentul in care puterile sale magice isi aratasera adevarata intensitate, cand zidul muntelui era sa se prabuseasca peste ea.
Atunci fusese salvata si ideea cum ca Albus Dumbledore e cel mai puternic inflorise in mintea ei cu adevarat. Inainte nu era de acord, fiindca nu se convinsese.
- Iata-te! se auzi o voce bladna si, din umbra, doi ochi extrem de albastri, frumosi si plini de bunatate aparura. Imediat, au fost urmati de o silueta inalta, cu parul alb, lung, ce cadea pe umerii lati. Chipul plin de riduri, cu nasul coroiat si ochelarii in forma de semiluna o intampina ca de fiecare data, cu zambetul pe buze.
- Domnule profesor! striga si sari in bratele barbatului la care tinea enorm de mult, strangandu-l cu o forta precara, de fata.
- Micuta mea Bella! rosti pe un ton binevoitor, strangand-o la randul sau in brate. Buna seara! Ma bucur sa vad ca esti bine, spuse zambind si ii puse gluga de la roba pe cap. Te-au urmarit parintii? intrebase si dadu negativ din cap, deoarece acestia ii pierdusera urma printr-un simplu fum luat de la Weasley Bing Bong. Incatata, aceasta zambi.
- Veniti, domnule? intrebase scurt, iar Dumbledore rase incantat.
- Mi-ar placea s-o fac, insa nu se poate, intrucat stii prea bine ca am foarte multa treaba...
Stia ca nu are rost sa insiste, datorita faptului ca Dumbledore era o persoana ocupata. Cu toate acestea, isi lua inima in dinti.
- Ne-ar face o deosebita placere, domnule, de v-ati gasi putin timp spre a veni. O ora macar, spre a ne face o bucurie. V-ar printe bine sa va distrati. Batranii, spuse ea cu un zambet vadit multumit pe chip, nu trebuie sa uite cum este sa fii tanar, fiindca gresesc.
Dumbledore incepu sa rada incantat de ceea ce auzise si Bellatrix privi spre el cu un zambet incantat pe chip.
- Domnule? Veniti, deci?
- Da, micuto, voi veni, spuse razand. O privi pret de cateva momente, apoi intreba calm: Ai ceva sa ma intrebi?
Obisnuita deja cu modul lui Dumbledore de a fi sincer si bun, nu se ascunse si spuse pe un ton senin:
- Va aduceti aminte de Piatra pe care mi-ati daruit-o in acea noapte? Cea a Invierii? intreba si Dumbledore dadu afirmativ din cap. Am rupt-o in doua... Si imi doresc sa-i dau una Hannei. Stiti, sotii Potter... Parintii ei... Poate... Poate... spuse sovaind si Dumbledore, care se asezase intre timp pe o piatra, ii zambi foarte incantat.
- Esti o fetita buna, Bellatrix. Sigur ca i-o poti da, este a ta de cand ai ti-am daruit-o. E posesiunea ta, faci ce vrei.
- Voiam doar sa va intreb, spuse sincer, zambindu-i barbatului. Multumesc, domnule, rosti calm, apoi ii zambi.
- Sa mergem! Prinde-te de mana mea, ceru barbatul si Bellatrix facu ceea ce i se ceruse. agatandu-se de Dumbledore. Nu era prima data cand Aparuse cu Dumbledore, astfel ca nu ii era teama, desi mereu avea acea senzatie urata, stare de voma.
Cei doi Aparura in fata Casei Cumplite, unde se aflau toti acum. Se apropia cu repeziciune de Casa ce incepea sa se mareasca intre cele doua ale Incuiatilor ce stateau acolo. Bellatrix ii facu loc lui Dumbledore sa intre, plina de respect, si acesta ii multumi din priviri.
Intrara in casa lui Sirius, intampinati de familia Weasley, Potter-ii si alti cativa prieteni de la Hogwarts.
- Bella! se auzi strigatul Hannei, iar Bellatrix ii sari in brate fetei, sarutand-o pe ambii obraji. Ce ma bucur ca esti aici! ii spuse incantata, iar Bella o stranse si mai tare .Si ea se bucura, da... Era singura ei prietena din toata scoala, doar in ea avea incredere doar din toata lumea.
- La multi ani, pretioasa mea scumpa! ii spuse la ureche si o saruta din nou. Sa fii fericita si imi dores sa primesti tot binele din lume. Bellatrix te iubeste enorm!
Cuvintele ii erau in totalitate reale. Era fericita din cale-afara pentru ceea ce se petrecea, ca ii putea fi aproape Hannei Potter intr-un moment asa important.
- Domnule, se adresa Hannah lui Dumbledore, inchinadnu-se in fata sa. Cei doi se respectau si pretuiau, ceea ce pe Bellatrix o incanta, deoarece ea ii idolatriza pe amandoi. Intr-un final, dupa ce toti invitatii erau gata de petrecere, se asezase toata lumea la masa.
- Deci, Hannah, incepu Dumbledore cu un zambet bland pe chip, eu trbuie sa ma scuz, intrucat nu pot sta. Am venit doar sa-ti inmanez cadoul meu, spuse intinzandu-i o cutie cu ciocolata, toate sortimentele, din plin. Imi pare rau, nu stiu ce le place tinerilor acum... Sper sa iti placa.
- Va multumesc din suflet! spuse Hannah sarind in picioare. Il lua in brate pe barbat si ii saruta pe rand ambii obraji.
- La multi ani, domnisorica! i se adresa barbatul strangand-o la pieptul sau.
Dupa scurta vizita, la fel de grandios ca intotdeuana, barbatul se indeparta, iesind pe usa. Bellatrix ii facu usor cu mana, zambindu-i, iar el Disparu. Acum, toti erau din cale-afara de fericiti, datorita faptuluica avusesera un oaspete special.
Dupa ce se servi masa, cu totii incepura sa danseze pe muzica auzita la radio, cantata de Surorile Stranii. Erau mai mult decat fericiti.
Fred se apropie incet de Hannah, luandu-i mana intr-a sa.
- Imi acorzi acest dans?
Sub privirile enervate ale lui Severus Plesneala, Hannah Potter ii accepta invitatia roscatului. Incantata, Bellatrix le facu o poza. Voia sa memoreze aceste imaigni magnifice, cei doi dansand si fiind fericiti. Bellatrix fu invitata la dans de Oliver Wood, incarcand perechile de pe "ringul" de dans.
-Arati minunat! ii sopti creata Hannei Potter, care, desigur, era superba, precum o printesa: avea parul lung, ondulat, cazandu-i in valuri pe umeri, iar trupul ii era imbracat intr-o rochita mandra, frumoasa, care ii venea perfect.
Arata mai bine decat orice regina din lumea Incuiatilor, ceea ce o bucura atat pe ea, cat si pe Bellatrix si pe ceilalti.
Sirius o privea acum cu mandrie pe fata careia ii era nas, fiica celor mai buni prieteni ai sai, James si Lilly Ptter. Era incantat ca putea fi aproape de micuta la aniverarea ei, astfel ca acum dansa fericit pe langa ei pe ritmul muzicii.
Toti erau fericiti, bucurandu-se de petrecerea ce era data special pentur cea mai speciala fata din lume, Hannah Potter, buna lor prietena. Timpul insa zbura...
- Poti veni cu mine? intreba Bellatrix incet, luand-o pe Hannah de mana. Aceasta se supuse imediat, cu un zambet incantat pe chipul simpatic. O urma pana intr-o camera ce era mai departe de galagie si ii intinse cadoul ei. Hannah se uita lung la ea, neintelegand. Pentru tine! i se adresa bruneta luand-o uin brate. Vreau sa nu profiti de ea! Si la multi ani, sa fii fericita! ii spuse strangand-o la pieptul ei, plina de dragoste pentru tanara la care tinea enorm de mult. O pupa pe frunte usor.
- Multumesc, ii spuse incet Hannah, luand-o in brate la randul ei.
- Rasuceste-o de trei ori! spuse calm Bellatrix.
Hannah se supuse si, in acel moment, din Piatra iesira doua forme fantomatice care prinsera, incet-incet, contur, infatisandu-i pe James si Lilly Poter. Fetei i se umplura imediat ochii de alcrimi, iar Bellatrix regreta ca ii facuse un astfel de cadou, fiindca nu voia sa planga, ci s-o faca fericita.
- Mereu mi-am dorit... Sa fie aproape de mine macar de ziua mea! spuse strangand-o in brate pe Bella.
Dar nici macar Hannah nu indraznea sa se apropie de ei, deoarece se temea sa nu dispara. Stia ca sunt doar fantomele lor.
- Sa nu ii chemi prea des, o povatui Bellatrix, apoi o stranse in brate. La multi ani, scumpa mea! Si sa fii fericita, tot ce-ti doresti sa ti se implineasca! i se adresa fetei si o stranse la pieptul ei.
Cand formele fumurii disparura, cele doua se intoarsera la petrecerea Hannei, bucurandu-se de fericirea tuturor si de trecerea de la o varsta la cealtalta.
Aceasta poveste este scrisa pentru Hannah Lilly Potter, de la Bellatrix Malfoy(Trix).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

