Tânăra generație, în derivă

Încă din îndepărtatul trecut, strămoșii noștri au văzut anii care veneau cu ochi buni, așteptând doar binele de la fiecare. Trecerea într-un nou an era mereu încoronată cu obiceiuri și tradiții menite să aducă binele în viețile și casele oamenilor.
Convingerile lor, deși optimiste, astăzi se dovedesc a fi greșite. Despre această generație, tineretul din secolul XXI, se pot spune multe lucruri - dar nu se poate spune că e o generație de vis. Era minților luminate se pare că s-a încheiat!
Tinerii din ziua de azi? Scursuri ale societății de mâine. Nu sunt toți la fel, desigur; există și minți sclipitoare. Ce dovedește acest lucru? Că există o regulă a unei generații ratate și niște excepții care să o întărească.

Este acest termien de „generație ratată” un fals mult prea dur sau e doar cruntul și indiscutabilul adeevăr? Sunt convingerile părinților și bunicilor noștri cu adevărat reale, fondate?

Dacă e cineva vinovat de lucrurile care se petrec cu tinerii din secolul XXI, atunci aceea este societatea în care trăim.

Tinerii au crescut și s-au dezvoltat așa cum au fost coordonați de părinți, de lume, de societate. Pesemne au uitat toți de fragilitatea sufletului omenesc!
Problemele acestei generații sunt, între altele, și calculatorul, violența din jocuri și filme, lipsa de comunicare, alimentația proastă, stresul, lipsa modelelor în viață și lista poate continua. Aparent, acestea sunt doar niște cuvinte aruncate în van, o enumerație fără rost. Dar ce sunt ele în esență?
Adevărl e că tinerii petrec cel mai mult timp în fața calculatorului, jucându-se, navigând pe diferite site-uri, vizionând diferite materiale. Și toate acestea se petrec fără supravegherea unui adult! De ce nu citesc o carte în locul acestor grozăvii? Pentru simplul fapt că sunt lăsați în voia lor și nimeni nu-i ghidează.

Lipsa de comunicare, să existe în secolul XXI? Ei bine, da. Deși tinerii pot discuta cu prietenii, cunoscuții, rudele, nu e de ajuns. Poate că au evoluat mijloacele de comunicare, dar asta nu înseamnă că tinerii și comunică în adevăratul sens al cuvântului. Persoanele cu care ar trebui să poarte discuțiile cele mai importante sunt părinții lor, dar e un lucru greu de realizat atunci când ei sunt plecați mai tot timpul pentru a munci. Dar asta nu e în totalitate vina lor.

Are și alimentația un rol? Desigur. E ușor să-ți cumperi mâncarea din oraș, fără să știi cât rău face sau chiar ignorând acest lucru. Și totuși, acest lucru a dus la nenumărate cazuri de diabet în rândul populației tinere și la fel de multe cazuri de obezitate, care a atras răutățile multor tineri și, mai departe, a făcut persoanele în cauză să se închidă în sine și să devină stresați.

Lipsa modelelor e un alt element. Dacă tinerii nu citesc și nu se interesează de persoane de valoare, care au lăsat ceva în urma lor, ce pretenții să aibă ceilalți? Tinerii învață din ce le este arătat. Așadar, ce poate să
învețe o tânără fată de la o femeie cu un decolteu adânc și fustă scurtă, sau un băiat de la un bărbat care îl vede în club, alături de o femeie ca cea descrisă mai sus?
Nimic bun, cu siguranță.


După cum se vede, nu e tocmai vina generației, ci e și vina societății și a părinților care lipsesc în majoritatea timpului. În plus, voința dispărută din inimile și mințile tuturor e și ea un factor decisiv.
Generația tânără din secolul XXI, să fie oare în derivă, într-adevăr? Se pare că da. Vina e de mai multe părți, și dacă cineva nu se implică în curând, va pluti către ape necunoscute.
Problema e că tinerii nu pot face nimic, dacă cei de mai sus nu vor să ASCULTE.

Generația asta e într-o stare de neputință din cauza conducerii. Punct.

Despre gali si druizi

Galia

                Galia a fost regiunea Europei de Vest, includea nordul Italiei moderne, Franţa, Elveţia, Belgia occidentală, părţi din Olanda şi Germania pe partea vestică a Rinului.

                Sub comanda lui Brennus, galii ocupă Roma în 390 î.Hr. O emigraţie apare şi în Tracia, în nordul Greciei, în 821 î.Hr. În Galia propriu-zisă, Vercingetorix rezistă eroic în faţa romanilor, însă se predă, copleşit numeric, şi e ucis în închisoare după şapte ani. Galia devine provincie romană, una dintre cele mai înfloritoare regiuni.

Galii

                Galii sunt strămoşii francezilor. Se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor, erau vestiţi pentru arme, unelte şi podoabe lucrate de  ei înşişi. Potrivit legendelor, ei au fost primii care au utilizat săpunul în Europa Occidentală. Le plăcea curăţenia.

                Locuinţele galilor erau rotunde ca formă, construite din lemn şi acoperite cu stuf.  În jurul caselor, aveau adăposturi speciale create pentru animale.

                Erau adevăraţi artişti ce făceau sculpturi, bijuterii etc. De altfel, erau nişte războinici foarte buni ce au ajuns să cucerească până şi Roma în anii 400 î.Hr.

                Aşezaţi în Europa vestică, în Franţa de astăzi, Galia se numea şi „ţara pădurilor”, datorită bogăţiei arborilor din această zonă.

                Galii se ocupau cu creşterea animalelor, agricultura, erau foarte buni meşteşugari, prelucrau fierul (de la care iau şi geto-dacii exemplu), cunoşteau roata olarului, făceau comerţ în întreaga Europă şi regiuni îndepărtate, şi erau foarte apreciaţi pentru armele, podoabele lor.

                Galii se îmbrăcau cu ţesături din lână şi in. Bărbaţii purtau pantaloni largi, pe care îi legau cu o centură, în timp ce femeile aveau rochii lungi, pe care le pridnmeau la mijloc. Peste tunică, aceştia purtau o manta lungă din lână.

                Îşi vopseau îmbrăcămintea cu ajutorul plantelor, iar în picioare, ei purtau opinci din piele.

Obiceiurile galilor

                                                Galii erau cunoscuţi pentru marele lor curaj. Obişnuiau să plece la luptă fără îmbrăcăminte sau arme şi unelte care să îi protejeze, astfel dovedind cât de curajoşi erau. Ulterior, ei îşi confecţionează haine care să le protejeze corpul şi coifuri pentru cap.

                Galii trăiau în triburi conduse de un şef numit pe timp de un an. De obicei, tinerii gali purtau barbă şi plete, cel puţin până răzbeau întâia oară în faţa unui duşman.

                Acest popor e foarte bine cunoscut pentru curăţenia sa.

Galia Cisalpină

                Galia Cisalpină e o regiune a Galiei situată dincoace de Alpi. Provincie a Republicii Romane situată în nordul Italiei de astăzi, Galia era guvernată de la Mutina, unde Spartacus l-a învins cîndva pe Gaius Cassius Longinus.

                Această provincie se uneşte cu Italia în jurul anului 42-43 î.Hr., ca plan de „italicizare” dus de Octavian în timpul celui de-al doilea triumvirat.

Gallia Transalpină

                Gallia Transalpină e o provincie romană din zona Languedocului şi Provenţei de astăzi din sudul Franţei. Numită şi „Provincia Nostra” de către romani, ea mărginea direct cu Italia, oferind statului multe avantaje precum controlul rutelor terestre între Italia şi Peninsula Iberică, un tampon împotriva atacurilor asupra Italiei şi controlul rutelor comerciale de pe valea Ronului.

                Gallia Transalpină devine provincie în 121 î.Hr.

Gallia Lugdunensis

                Gallia Lugdunensis e provincie a Imperiului, în Franţa de astăzi. Se întindea de la Sena la Marna, unde era granişa cu Gallia Belgica, până la Garonne în sud-vest, la graniţa cu Gallia Aquitania.

                Gallia Lugdunensis e provincie imperială, guvernată de proconsul.

Gallia Aquitania

                Gallia Aquitania e provincie a Imperiului din sudul Franţei de astăzi, mărginită de Gallia Lugdensis, Transalpină şi Hispania. Această provincie devine imperială, sub comanda unui fost praetor, dar fără a avea vreo legiune.

               

Gallia Belgica

                Gallia Belgica e o fostă provincie romană aflată în zona în care sunt Olanda, Beliga si Luxembrug, nord-estul Franţei şi vestul Germaniei. Populaţia erau triburi germanice şi celtice, denumiţi cu toţii belgi. Graniţa cu Galia era la râurile Marna şi Sena.

Druizii

Druizii sunt membrii ai biseriicii precreştine. Această biserică se găsea în vestul Europei, Marea Britania şi Irlanda până atunci când romanii, rivali ai creştinităţii, o distrug.

Druizii făceau parte din cultura tribului, cu mai multe îndeletniciri: vraci, preoţi, administrator, profesori. Atât bărbaţii, cât şi femeile puteau fi vraci.

Galia era ocupată de două categorii de oameni: druizii şi cavalerii. În anumite perioade, druizii se aşezau să judece în ţinutul canutilor, în central Galiei. De obicei, druizii nu iau parte la războai,e nu plătesc impozite, sunt scutiţi de serviciul militar şi sarcini similare.

Aici, la druizi, se spune că se învăţa pe derost versuri, unii studiind chiar şi douăzeci de ani. Druizii nu sunt de acord cu păstrarea religiei lor scrisă, deşi celelalte triburi utilizează alfabetul grecesc.

În opinia lor, sufletul nu piere, ci trece, după moarte, în alt corp. Numele de druid vine de la “dru(i)d”, stejar, simbol al puterii la aceştia.

Sursa: wikipedia.org

Amintirea unei sobe de teracotă, a unui bătrânel şi a unui căţel

    Cum pot unii să-şi dorească centrală? Doamne, personal, le urăsc din toată inima. Din nefericire, nu am norocul să am o sobă de-aia mare, antică, de teracotă. Sobele alea te încălzesc cu suflet cu tot, nu lasă părticică din tine neîncălzită.
    Centralele de încălzit sunt... reci. Reci, şi îţi dau o răceală adâncă până în măduva oaselor. Neplăcută, dură, chinuitoare. O răceală lipsită de sentiment.O răceală grea.
    Nu aş da pe nimic în lume căldura dogoritoare a unei sobe de teracotă.       
    Mi-aduc aminte de soba bunicului, mereu fierbinte în cele mai friguroase zile de iarnă. Ieşeam şi zburdam de nebună, cu Codiţă, căţeluşul meu bătrân, prin curte. Erau ierni când nu prea aveam zăpadă... Şi ierni când trecea zăpada peste mine, cea din trecut, peste copilul de jumătate de metru, infofolit cu toate hainele de către mamă şi durduliu din cauza volumului unei gecuţe roz, mult prea groasă pentru a mă putea mişca normal.
    Când era zăpada de un metru şi jumătate, şi Codiţă se pierdea prin ea, eram nevoită să mă avânt după el. Aşadar, oricine trecea pe stradă putea vedea o gogoaşă roz şi o "nevăstuică" de culoare maronie alergând unul după altul în zăpadă. Era o imagine ce-i distra pe mulţi.
    Pe măsură ce anii au trecut, am crescut. Nu abandonasem însă excursiile în zilele cu ninsoare. Ieşeam din casă, deşi îngheţau pietrele, şi mă jucam cu Codiţă, alergam prin grădină, mă aruncam în zăpadă şi mă tăvăleam cu el. Mi-aduc aminte şi acum cu plăcere de îngerii aceia pe care îi făceam trântită în zăpadă, cu micuţul meu căţel sărind să-mi lingă faţa îngheţată.
    După "doza" de frig zilnică, intram în casă. Eram roşie la faţă şi nu-mi simţeam degetele, aveam toate perechile de ciorăpei, în jur de trei la număr, ude din cauza zăpezii ce-mi intra în ghetuţele joase şi butucănoase, de piele. Primul loc unde fugeam era soba.
    Mereu mă dădea mama afara şi mă mătura. Aveam zăpadă şi în cap, prin părul negru şi creţ ce ieşea din căciuliţă. Eram ninsă, şi mama mă scutura cu mătura, în timp ce Codiţă sărea agitat pe lângă mine, pe picioarele mele. Totdeauna, când îmi băteam uşor pulpele, sărea cu lăbuţele din faţă pe mine şi mă aplecam, pupându-l pe nasul mic şi umed mereu.   
    În casă mă aştepta o sobă de doi metri, mare şi fierbinte. Sfârâiau hainele când mă lipeam de ea. Totdeauna, în camera, era aer cald şi un miros plăcut, familiar emanat de acea sobă. Stăteam trântită în pat şi cu tălpile lipite de sobă pentru a mi le încălzi, sau cu spatele lipit de sobă. Când mă ardea, imi scărpinam spatele încins de marginea sobei.
    Bunicul îmi făcea des pâine prăjită direct în cenuşa sobei, şi mâncam înnebunită. Nimic nu se compară cu pâinea de casă făcută în modul acela.  Niciodată nu am mai întâlnit gustul acela, şi sunt ani buni de-atunci...
    Mi-e dor de lucrurile din trecut. Fără nimic sofisticat. Mi-e dor de un bunic zâmbăreţ, care-mi făcea toate poftele, de un căţel mic şi zbârlit şi de o sobă fierbinte. Mi-e dor de când stăteam la gura sobei cu tataie, el punând lemne în sobă şi aranjându-le cu vătraiul, iar eu stând pe vine, cu mâinile întinse, încălzindu-mă şi privind atentă limbile fierbinţi de foc.
    A doua zi o luam de la capăt, umblând iarăşi prin zăpadă. Un copil şi un căţel.
    Escapadele acelea au încetat brusc în iarna când bunicul mi-a găsit căţeluşul mort... Parcă, o dată cu moartea lui Codiţă, o parte din copilăria mea s-a încheiat, a fost smulsă brusc. Vestea adusă prin intermediul telefonului a fost cutremurătoare, şi a luat cu ea o parte din mine, lăsând în urmă amintiri doar.
    Să-i văd leşul, însă, a fost şi mai rău. Era iarnă, iar el era îngheţat bocnă, stând în apa unui pârâu din fundul curţii. Rece, umed, fără viaţă. Era doar un corp cu boticul uşor muşcat de atingerea cutremurătoare a morţii. În mintea mea de copil, i-am spus o rugăciune, i-am făcut semnul Crucii şi l-am lăsat să-şi doarmă somnul de veci.
    Mi-e dor de soba bunicului, de bunicul şi de căţelul meu...

Preţul succesului

“Preţul succesului este munca grea, dedicarea la antrenament şi determinarea, chiar dacă vom câştiga sau pierde, vom şti că am dat tot ce e mai bun din noi pentru a reuşi!” – Vince Lombardi

  – Îţi promit, voi ajnge acolo pentru tine! Voi fi cel mai bun, îi jură fratelui său oftând cu tristeţe şi o durere copleşitoare în suflet. Deşi ar fi vrut să îşi spună că nu e adevărat, ar fi vrut să renunţe pentru totdeauna la ceea ce făcuseră împreună, nu o făcuse. Nu l-ar fi putut dezamăgi niciodată.
Pe patul de spital, Daniel îl privi pe fratele său, un tânăr înalt, cu părul lung, bălai, şi chipul de copil. Avea tenul alb, ochii mari şi albaştri şi un zâmbet angelic. Ralph, căci aşa se numea, îşi privi la rândul său fratele cu privirea sa plină de durere şi de incertitudine. Ochii îi înotau în lacrimi pentru care el lupta din răsputeri în interior spre a nu le lăsa să curgă.  Oftă, învinuindu-se pentru neputinţa sa.
- Dacă n-am putut fi cei mai buni împreună, tu trebuie să continui fără mine!
Ralph încuviinţă, deşi vocea raţiunii sale urla să nu o facă. Privirea sa se îndreptă pentru câteva minute către fereastră, după care se reîntoarse către fratele său, Daniel, care zăcea în pat şi îl privea cu ochii săi înecaţi în durere.
Bolnavul îşi închise ochii, şi Ralph ştiu că trebuie să iasă mai rapid de acolo, spre a nu plânge iarăşi. Era doar un tânăr în floarea vârstei, n-ar fi trebuit să treacă prin aşa ceva. Şi totuşi, viaţa îl punea la încercare pentru a nu ştiu câta oară. Dacă până în acel moment, singurul său sprijin fusese Daniel, acum şi el pleca.
- Ralph… Te iubesc, frăţioare! şopti Daniel şi din ochii săi închişi începură să curgă lacrimi, prelingându-se leneş pe chipul palid şi tras. Se vedea clar semnul, inevitabilul se apropia cu paşi repezi, amândoi o ştiau prea bine.
Tânărul cu păr bălai îi luase mâna fratelui său într-a sa, şoptindu-i la rândul său că îl iubeşte, apoi totul se sfârşi. Daniel plecase, trecuse în nefiinţă, de unde nimic nu avea să-l aducă înapoi. Nimenu nu putuse să-l ajute, Daniel îşi găsise sfârşitul la numai şaptesprezece ani, lăsând în urma lui lumea scenei, manevre care făcuseră înconjurul lumii şi un frate cu inima frântă.

În ciuda faptului că îi fusese greu şi îi era greu în continuare, Ralph nu se plângea niciodată. Continuă să lupte, fără să îi pese de câte eforturi făcea, fără să conteze că îi e greu. Nu voia să lase nimic să stea în calea destinului său.
Cunoscut pentru prestaţia sa fără de pată, orice circ ce se respecta l-ar fi dorit şi l-ar fi luat în echipă. Cu toate acestea, el alese să îşi continue cariera la circul “Spectrum”, deşi totul îi aducea aminte de fratele lui şi prea des vedea imaginea fratelui său, aduceri aminte ale schemelor făcute în trecut şi glume ştiute doar de ei.
Pregatea singur acum fiecare număr al său din spectacol şi lucra singur fiecare temă, fiecare acrobaţie era făcută de el şi numai el. Se descurca grozav în ceea ce făcea, dar continua să simtă dorul groaznic pentru fratele lui, pe care îl idolatrizase dintotdeauna.

Acrobat cunoscut în tot oraşul şi în toate marile oraşe din ţară, Ralph avea mulţi admiratori, dar şi extrem de mulţi duşmani, oameni care nu realizau cât de tare se chinuiseră el şi fratele său pentru a fi cei mai buni dintre cei buni.
Astfel, în “Spectrum” apare şi Ken, unul dintre cei mai buni acrobaţi şi trapezişti ai lumii. Dorea un partener pe măsură, adică unui dintre cei mai buni, şi se părea că Ralph e unul dintre cei mai buni, cel pe care Ken îl prefera.Dorea o persoană care să-l asculte fără să se împotrivască, cineva care să fie la cheremul său oricând şi să-l respecte în acelaşi timp.
- Bun venit! i se adresă directorul circului lui Ken. Pentru el însă, atractia era Ralph şi nimic altceva nu îl interesa. Chipul lui, ochii mari şi verzi se fixară imediat pe tânărul cu păr bălai şi cu privire angelică. Acesta, obosit, însă încă lucrând, ignora totul în jur. Nimic, absolut nimic nu conta, în afara de perfecţiunea absolută a noului număr.
Cu o plecare a capului, Ken îi răspunse directorului, după care acesta îl chemă acolo pe Ralph.
Îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de trening, trupul alb al lui Ralph era acoperit de vânătăi şi rupturi, fiindcă atâtea căzături îşi lăsau neplăcuta amprentă. Ochii săi albaştri se ridicară asupra celor vezi ai lui Ken. Se analizau unul pe celălalt ca doi masculi gata de luptă. Ochii lui Ken treceau peste muşchii de felină ai trapezistului, făcându-l pe acesta mândru de munca sa.
- Sunt Ken, i se adresă cu aroganţă. Tu trebuie să fii Ralph, partenerul lui Daniel, cel care a murit, spuse zâmbind, dar chipul său, ochii săi nu erau veseli nici pe departe. Bărbatul vedea concurenţa, simţea pericolul.
Cuvintele lui Ken îl răniră enorm pe Ralph, dar nu arătă acest lucru. Ştia că o făcuse intenţionat, acesta era primul test, cel de rezistenţă în faţa stresului. Rămase nemişcat, niciun muşchi al feţei nu îi tresări măcar.  Cu o voce plină de dispreţ, rosti:
- Nu era numai partenerul meu. Era fratele meu!
Arogant, răutăcios şi plin de el, singura calitate a lui era aceea că era printre cei mai buni trapezişti cunoscuţi.
El lucrase în echipă, dar cu foarte mult timp în urmă. Partenera sa, cu care se certase după un spectacol, murise în circumstanţe necunoscute, misterioase. De atunci, el lucrase numai singur. Nimeni nu ştiuse vreodată adevărul, deşi mulţi bănuiau că trapezistul o iubise pe partenera lui şi nu putea lucra cu nimeni altcineva. Orice altă încercare fusese una eşuată, fiindcă lui Ken îi era imposibil să lucreze cu altă persoană.
Ralph avea puţin timp de când işi pierduse fratele, pe Daniel. Se împliniseră de curând trei luni de când acesta plecase în altă lume, iar tânărul cu părul bălai căzuse într-o pasă proastă, îl durea sufletul şi îşi dorea o întoarcere în trecut, poate ar fi putut face ceva. Mereu se învinuia pe el însuşi pentru ceea ce se întâmplase.
Tânărul era sătul de lucrul în echipă cu oricine, deşi singurul partener avut încă de când era mic copil fusese acesta, Daniel. Din nefericire pentru el, Ken nu era o persoană care să poată accepta un refuz şi, dacă îşi dorea ceva, avea să obţină cu siguranţă.  Deşi el chiar nu o dorea, avea să accepte. Trebuia, era nevoit.
- Mâine începem antrenamentul, spuse fără ocolişuri şi, în acelaşi timp, fără să accepte un refuz din partea celui pe care îl avea în faţă.
Ralph nu spuse nimic. Nu dorea să îi fie acestuia partener, dar alese să nu o spună. Era mai bine dacă nu afla că îl urăşte şi că nu doreşte să lucreze alături de un om ca el, un arogant. Se îndreptă cu paşi repezi spre sala de antrenament, unde lucra adesea cu fratele său.
Amintirile îi invadară mintea, începură să-l chinuie uşor uşor. Aşa se întâmpla de când Daniel plecase şi probabil că Ralph avea să păţească asta pentru totdeauna. Probabil că fuseseră sabotaţi, nu ştia ce să mai creadă. Cumva, trebuia să faca în aşa fel, încât să îşi alunge vinovăţia.
Îl dorea atât  de tare înapoi pe fratele lui, cel care întotdeauna îi fusese aproape…
Venit cu o nouă idee, încercă să se îngroape în muncă, doar pentru a uita de lipsa celui la care ţinea. Amenajase provizoriu în sala de antrenament decorul. Sub trapez stătea o piscină mare din plastic, pe apă plănuiseră să stea câteva foci, şi lângă foci nişte saltele pe care aveau să sară câţiva acrobaţi şi să facă diferite scheme. Deasupra, Ralph dorea să existe cercuri de foc prin care el va trece cu graţie, astfel dorind să scoată în evidenţă luptele dintre apă şi foc.
Aici, directorul circului, o persoană tare ingenioasă. dorea să apară şi Ken, ca reprezentând unul dintre cele două elemente, în timp ce Ralph îl reprezenta pe celălalt. Cei doi aveau să se lupte cu săbiile, lucru sugerat de Ralph. Directorul însă, suspectând duşmânia iscată pe moment între ei, începu să devină speriat de această idee.
Probabil că intuise că cei doi vor încerca să se accidenteze, nu era sigur. Ken era mai mult decât un acrobat, era o stea care dorea scena doar pentru el, în timp ce băiatul cu păr bălai era doar în drumul său spre glorie. Cu toate acestea, păşea cu graţie pe scările succesului de unul singur.
Era primul spectacol major după moartea fratelui său, până atunci făcuse scamatorii prin parcuri, distrând spectatorii, şi ca acrobat la zilele de naştere a diferitor persoane. Deşi directorul nu ar fi fost, în mod normal, de acord, Ralph făcea ce îi plăcea lui.
Tânărul ar fi vrut să se poată împotrivi în faţa directorului şi când venea vorba de Ken, dar era ceva mult prea important ca să poată fi acceptat de acesta. Deşi avea foarte mult respect pentru Ken, cunoştea şi el câte sacrificii făcuse şi că muncea tot timpul, într-adevăr, însă ştia şi că îl dispreţuieşte pentru aroganţa sa nemărginită şi pentru modul cum îl trata.

Zilele treceau, iar Ralph se antrena din greu, dând tot ce-avea mai bun din el, aşa cum făcea în fiecare zi, la fiecare spectacol. Mereu ajungea acasă şi pica frânt, fără să fie în stare de altceva. Adormea instantaneu, veşnic gândindu-se la fratele lui. Ştia că nu mai are niciun rost, şi totuşi continua să plângă seară de seară şi să se întrebe dacă lui Daniel îi e bine acolo.

- Ca să lucrezi cu mine, trebuie să fii cel mai bun! îi spuse cu o voce sigură şi un zâmbet maliţios pe chip. Lui Ralph nu îi plăcu acest mod de a fi abordat, şi totuşi  zâmbi foarte sigur pe el însuşi.
- Fă-mă cel mai bun, şopti cu siguranţă în glas şi îl privi cu ochii săi mari. În privire i se citea siguranţa. Ralph era, într-adevăr, o persoană hotărâtă.
Antrenamentele, la cerinţa sa, începură în aceeaşi zi. Ralph, aşa cum era el, lucra din greu. Ajungea foarte repede să reuşească figuri pe care nu prea mulţi le pot face din prima, şi învăţa într-un ritm de neimaginat.
De multe ori, Ken rămăsese cu gura căscată văzându-l cum lucrează. Trebuia să recunoască, era bun. Oricât de greu i-ar fi fost, Ken acceptase că Ralph e partenerul pe care îl căutase. Pe toţi ceilalţi îi distrusese obosindu-i sau îi îndepărtase din cauza că nu se supuse lui. Acum însă, era altfel.
Curând, începură să lucreze împreună. Nu se sincronizau perfect, aveau unele probleme în a împărţi trapezul, fiecare dorea să facă mai mult. Era clar, amândoi voiau să demonstreze cât de buni erau.
Spectacolul însă se apropia cu paşi repezi, iar ideea lui Ralph fuses dată la o parte, lăsată pe mai târziu, deoarece directorul circului văzuse cum i-ar putea face pe cei doi să lucreze şi să dea tot ce au mai bun: o luptă.
Astfel se anunţă a fi şi viitorul spectacol, o luptă. Asta era şi în sufletul lui Ralph: o luptă. Ken nu era persoana cu care ai fi vrut să lucrezi, dar Ken-trapezistul era. Era foarte bun, mult prea bun pentru acele acrobaţii, ar fi zis unele voci.
Lucrul în echipă îi ajuta pe cei doi să meargă mai departe, să devină din ce în ce mai buni. Conflictul însă nu se stinsese. Niciodată nu avea să se stingă.

- Vreau să dai tot ce ai mai bun în această seară, ceru Ken privindu-l fix în ochi peRalph. Îl analiză, dintr-o privire cuprinzându-l în totalitate: trupul slab, muschii de felină, pielea albă, acoperită de vânătăi pe care Ralph se străduise să le acopere, plus costumul de culoare neagră. Tânărul cu părul blond reprezenta un ninja negru.
- Voi da tot ce am mai bun! rosti sigur pe el Ralph. Ştia că avea cum să câştige acea luptă. Nu era doar un spectacol, ci era mult mai mult, era înfruntarea dintre cei doi, era ceea ce avea să demonstreze care este, de fapt, cel mai bun dintre ei.
Antrenamentele zilnice poate nu fuseseră de-ajuns. Poate că atâta efort depus nu fusese de ajuns, poate că durerea pe care Ralph o gustase din plin nu îi puteau asigura succesul, dar factorul ce cu certitudine avea să-l propulseze cât mai sus posibil era promisiunea că va merge mai departe. Promisiunea făcută lui Daniel.
Privirile celor doi se intersectară iarăşi în acea seară. Era seara cea mare, toţi erau pregătiţi. Surpriza serii, pe o muzică nebunească ce provoca adrenalină, avea să ridice cu siguranţă publicul în picioare.
Ralph se aşeză pe rampă, privind cu atenţie în partea cealaltă a sălii, în gol. În urmă cu mult timp, acolo nu stătea Ken, ci stătea Daniel.  Blondul spera că e urmărit şi de fratele lui, pe care trebuia să-l facă mândru.
Sigur pe sine, tânărul atlet prinse trapezul şi se avântă. O dată ce picioarele sale se desprinseră de podea, Ralph ştiu că nu e cale de întoarcere, trebuia să iasă învingător. Undeva, săbiile celor doi stăteau gata de înfruntare. Săbii reale.
Amândoi conştientizau pericolul. Numai cel mai bun putea câştiga, numai unul dintre ei putea fi cel mai bin din acel circ. Luptau pentru supremaţie.
Din partea cealaltă a sălii, trapezul lui Ken apăru şi el, zburând cu graţie, purtându-l pe acesta. Sala se întunecă, luminile începură să joace haotic pe ziduri, ceea ce făcea vederea dificilă.
Melodia cândva lentă suna acum ca imnul unei morţi sigure. Trapezul lui Ralph se îndrepta spre cel al lui Ken, în timp ce amândoi îşi făceau partea de număr.
Când fuseră la distanţa aşteptată, amândoi se desprinseră, îndreptându-se, în aer, ca şi cum ar zbura, unul spre celălalt. Era un spectacol ciudat, demn de circul „Spectrum”. Sala, aşa cum se aşteptaseră toţi, era stupefiată.
Priveau siluetele celor doi cum se apropie una de cealaltă. Mâinile lor se întâlniră, palmele se uniră, iar ei începură o rotire graţioasă în aer, ca şi când ar fi avut aripi şi ar fi putut zbura. Rotirea era de-a dreptul spectaculoasă.
Mişcările le deveniră mai ample, mai graţioase. Trăiau spectacolul, lucraseră pentru el. Se apropiară tot mai mult, privindu-se fix în ochi unul pe celălalt. Mâinile lor se strânseră, degetele se încleştară, apoi se împinseră brusc, forţa fiecăruia îmăingându-l pe celălalt.
Urmară alte rotiri, lafel de graţioase, cei doi prinseră trapezul, îndepărtându-se. Străluceau în lumina de stele, erau mai presus de jocul de lumini, erau mai sumbri decât muzica. Sângele pulsa în venele amândurora. Trebuia să iasă la iveală câştigătorul!
Amândoi puseră mâna pe sabia proprie, după care, graţios, zburară către centrul scenei, unde aveau să se dueleze, pe frânghii.
Lucraseră mult, iar Ralph se temea. Se lovise în repetate rânduri la umăr şi coaste, iar Ken ar fi putut profita de acest lucru. Voia o luptă dreaptă, dar nu ştia de ce în stare celălalt.
Ralph fu primu care ajununse pe frânghii. Alergă graţios, de parcă face parte din viaţa sa cotidiană acest exerciţiu. Publicul era în picioare, privind cu atenţie cursa băiatului, salturile. Apăreau obstacole tot mai dese, dar le evita cu uşurinţă, atent în acelaşi timp în jur.
Îl simtea pe Ken, era undeva aproape. Voia să îl vadă, însă acesta îi era ascuns privirilor. La câţiva metri până la destinaţia lui Ralph, centrul scenei, apare însă Ken, iar săbiile lor se încrucişează violent, ieşind scântei.
Era o reprezentaţie ciudată, un nou mod de a aborda lucrurile. Spectacolul era savurat de oameni, însă nu şi de Ralph, care rămase uşor confuz. Nu făcea parte din spectacol ceea ce se întâmpla.
- Ce faci? Asta nu e o joacă de copii! îi spuse agitat lui Ken, dar acesta îi afişă acelaşi zâmbet maliţios. Se auzi scrâşnetul violent al metalului, iar sabia acrobatului sări în sus, lăsându-l pe tânărul cu părul bălai dezarmat.
Agitat, sări şi, după o răsucire în aer pe spate, reuşi să prindă sabia şi ateriză graţios pe altă frânghie, aproape dezechilibrându-se. Ken nu renunţa la luptă însă.
Îl urmă cu uşurinţă, şi primul impuls al lui Ralph fu să se îndepărteze cât mai mult. Agitat însă, dădu greş de câteva ori, fiind pe punctul de a cădea. Se aflau la zeci de metri înălţime, şi o cădere ar fi fost fatală.
Ken, nervos, îi sări în faţă.
- Luptă, laşule! Luptă, să vedem care dintre noi e cel mai bun! La „Spectrum” nu e loc decât pentru un adevărat star!
Ameninţările deveneau neplăcute, iar Ralph ripostă la rândul său. Urmă o nouă încleştare a săbiilor, agitaţie, luptă. De câteva ori, Ken aproape îi perforase abdomenul tânărului, dar agilitatea şi ingeniozitatea îl salvară pe acesta.
Obosit, dus la extrem şi totuşi dedicat spectacolului, Ralph sări de pe frânghia comună pe una aflată puţin mai jos, pentru ca mai apoi să urce prin spatele lui Ken ca o felină gata de atac, pregătită de luptă.
Săbiile se încrucişară iarăşi, dar acum, Ralph era cel care domina lupta, ducând-o în favoarea sa. Rezista cu greu presiunii, însă mintea şi trupul său reacţionau acum ca un întreg, un tot unitar. Nimic nu e, în viaţa unor acrobaţi, mai important.
Văzându-i siguranţa, Ken îşi pierdu din încrederea în sine. Pentru câteva momente, rămase cu gura căscată, dar contraatacă repede viitorul star ce, în faţa ochilor săi, evolua periculos de mult, ameninţând să-l eclipseze.
- Luptă, Ken, să vedem care dintre noi e mai bun! îl încurajă Ralph, însă cu bunăvoinţă şi respect. Luptă, să vedem cine e adevăratul star aici!
Animat de dorinţa de a-şi demonstra superioritatea, Ken sări la luptă, tâindu-i pielea tânărului ce zâmbea, prea sigur pe el. Ken deveni agitat şi nervos, atacă de foarte multe ori haotic, riscând să-l elimine pe Ralph pentru mult timp, poate chiar pentru totdeauna.
Cu toţii îşi dăduseră seama că ceva nu era în regulă cu el. Agitaţia puse stăpânire pe public, dar nimeni nu ar fi putut ajunge acolo, între doi dintre cei mai buni acrobaţi ai lumii, în mijlocul unei lupte.
Tăiat superficial, dar totuşi sigur pe el, Ralph reuşi să se apere de atacurile numeroase. Văzuse punctul slab şi, în ultimul moment, sări peste Ken, rotindu-se iarăşi în aer. Când acesta s intoarse, sabia îi sări din mână, iar Ralph zâmbi.
Sări iarăşi, convins că lupta luase sfârşit, dar se dezechilibră. Piciorul său alunecă de pe frânghie, sabia îi căzu, iar trupul începu, la rândul său, să se îndrepte spre sol. Nu avea cum să scape, era o înălţime prea mare, iar ridicarea unei plase era imposibilă în acel moment.
Nu se afla nicio frânghie de care să se poată prinde, niciun trapez care să-l poată salva.
Sigur pe el că pierduse, şocat că avea să-şi piardă viaţa, totul îi trecu prin faţa ochilor, însă simţi o mână caldă o prinse pe-a sa. Era mâna lui Ken.
Amândoi rămaseră suspendaţi în aer, în timp ce publicul aplauda acum haotic. Spectacolul luase sfârşit. Un balans scurt şi Ralph, urmat de Ken, săriră pe frânghii şi, cu graţie de felină, coborâră şi se aplecară în faţa publicului.
- Ai câştigat.
Ken era dezamăgit de el însuşi. Privi spre tânărul care respira greu. Ochii li se întâlniră şi, într-un moment de emoţie copleşitoare, Ralph îl luă în braţe pe Ken, în ropote de aplauze. Cu toţii ştiau că aceea fusese o luptă cât se poate de reală.
- Respectele mele pentru efortul depus, şopti respirând greu. Îi purta mult respect, într-adevăr. Ralph ştiuse să se bucure de fiecare picătură de transpiraţie de pe trup şi acum ştia cui să mulţumească.
- Eşti un star, veni afirmaţia plină de bunăvoinţă a unui Ken înfrânt, dar cu un zâmbet blând pe chip. El nu fusese în stare să se controleze, echilibrul fragil dintre mintea şi trupul său fuse sfărâmat de invidie şi poate că şi ură.
Ralph însă câştigase cinstit. Era un adevărat star, fiindcă doar un adevărat star îşi transformă până şi colegii în spectatori, iar Ken trebuia să recunoască, asta făcuse, privise cum pierde, incapabil să împiedice asta.

"Sunt bine!"

 "Sunt bine!" = Sunt sincer, dar nu pot spune ce am pe suflet.
    De câte ori nu am întâlnit cu toţii persoane care ne zic "Eu spun adevărul verde-n faţă oricui?". Cu toţii sunt sigură că i-am întâlnit şi cu toţii suntem siguri că susţinem acest lucru în faţa anumitor persoane.
    Dar ce rost are? Vorbim, uneori, dar, alteori, ţinem în noi. Nu suntem capabili să punem piciorul în prag şi să zicem că avem un cuvânt de spus. E greu, indiferent cum ar părea la prima vedere. Pentru a vorbi, îţi trebuie curaj, vorbe alese, momentul potrivit.
    Sunt mulţi care au curaj. Sunt şi mai mulţi care au un curaj de o nesimţire grosolană - "tupeiştii" -, şi sunt mulţi oameni timizi, cărora le e greu să ridice ochii din pământ şi să spună că ei au, de fapt, alte aşteptări de la un anumit lucru.
    Sunt multe exemple de momente când nu putem spune adevărul. Ce ne împidică? Ceva, acolo, în interior. Mereu a fost şi mereu are să fie aşa, va exista un lucru ce nu ne va da voie să fim în totalitate sinceri cu anumite persoane totdeauna.
    De exemplu, când şeful ne expune o idee de care el e încântat, apoi ne cere părerea. Cine are curajul să ridice mâna şi să spună "Domnule, mie nu îmi convine, deoarece..." ? Sau, când şeful spune să rezolvi anumită treabă care, în mod normal, era responsabilitatea altui coleg. Cine are curajul, atunci, să ridice ochii din pământ şi să se împotrivească, fiindcă nu era treaba lui? De câte ori un profesor n-a cerut de la elevi să i se spună cum este ora, şi apoi, primind părerile, s-a supărat? Aşa, elevilor le e frică să îşi mai spună părerea şi a doua oară.   
    Acelaşi lucru este şi cu superiorii, şefii, directorii sau mulţi alţi oameni cu funcţie superioară. Cei de rând tac şi înghit.
    Astfel, ajungem iarăşi la ideea de diferenţe. De ce? Pentru că, acolo, când cineva cere părerea, "colegul" favorizat îşi permite să ridice mâna frumos şi să spună că îl nemulţumeşte anumit lucru, anumit coleg şi aşa mai departe. Oamenii nu sunt corecţi.
    Alt exemplu când nu spunem adevărul este când suferim. Cine e în stare să spună altei persoane, în general persoanei din cauza căreia e supărat, că el e motivul pentru care se află în acea stare? De multe ori, sunt lucruri pe care am vrea să le spunem, dar orgoliul ne ţine pe loc. Nimeni nu vrea să fie luat de prost, şi nu ar face o prostie ca asta, să recunoască în faţa celeilalte persoane, decât un om naiv.
    După o ceartă cu cineva, e greu să mergi şi să spui că te doare. E greu să spui ce ai de spus, fiindcă-ţi calci orgoliul în picioare şi, în zilele acestea, orgoliul e printre cele mai intâlnite "calităţi" ale unei persoane. Orgoliul, ambiţia şi multe altele de acest gen.
    De câte ori, împinşi de dorinţa de a fi corecţi, nu am fost pe cale să spunem tot ce aveam pe suflet, cu riscul de a fi luaţi de proşti? Cu puţin noroc, a existat acolo ambiţia, ea fiind cea care ne-a împiedicat să ne înjosim.
    Deseori, la anumite persoane, în locul unei ambiţii sănătoase, există o ambiţie prostească, genul acela de sentiment care niciodată nu te va lăsa să spui ce ai pe suflet doar pentru că nu vrei să arăţi celor din jur că, de fapt, eşti la fel ca şi ei, un om normal.
    Aşadar, în general, nu putem spune ce avem pe suflet, datorită faptului că nu am găsit momentul potrivit, că nu eram la locul potrivit, nu discutam cu cine trebuia sau ambiţia ne împiedica să o spunem? Sunt sentimente cunoscute tuturor, dar prea puţini acceptă că, de fapt, nu sunt chiar aşa de sinceri pe cât par.
    Sunt momente când trebuie să taci din gură, să înghiţi. Abia când nu ai absolut nimic de pierdut, poţi spune tot ce îţi trece prin minte. Să nu mai ai nimic de pierdut înseamnă să treacă foarte, fooooarte mult timp.
    Deci, sufletul nu e chiar aşa uşor de expus. Sinceritatea depinde de anumite condiţii şi, când nu sunt îndeplinite, ea nu există. Degeaba încercăm să părem sinceri, fiindcă, în mod cert, cu toţii minţim. În unele cazuri e chiar mai bine decât să fii luat de prost. Sunt unele lucruri care mai bine rămân ascunse.
    Aşadar, suntem sinceri, dar nu mereu. Niciodată nu vom putea fi sinceri în totalitate. Sufletul e o comoară fragilă, pe care o putem răni cu prea multă sinceritate. Sunt momente când mai bine taci din gură, decât să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Nu mereu trebuie să spunem ce gândim.
    Lucrurile astea nu ne fac mincinoşi. Să ştii când să taci te face înţelept. Să ştii când să fii sincer şi când să minţi te face înţelept şi, probabil, un om mai bun.
    În doze mult prea mari, orice calitate poate ajunge un defect. De exemplu, prea multă sinceritate te poate face mult prea vulnerabil, poate răni o persoană mult prea tare. Fiecare lucru, luat în doze mici şi gândit foarte bine înainte de a fi spus.
    Ştim cu toţii că mami ne învaţă să fim mereu sinceri şi să spunem adevărul şi numai adevărul. Niciodată nu am înţeles de ce se oboseşte să spună chestia asta, dacă mai târziu tot va exista momentul ăla când va spune "Sunt unele momente în viaţă când trebuie să taci şi să înghiţi". Până şi orice mămică se minte singură şi ne minte şi pe noi cu această idee abstractă. Practic, se contrazice.
    Nu neg că e  o educaţie bună cea dată de mămici, dar mă intrigă că trebuie să încălcâm cuvântul uneori, şi să mai şi minţim.
    E bine să fim sinceri, în limita bunului simţ. Unele lucruri e mai bine să rămână ascunse.

    Cel mai des întâlnită minciună spună este "Sunt bine!". Probabil că nu are nimeni cea mai vagă idee privitoare la multitudinea de adevăruri dureroase ascunse sub minciuna aceasta.

Greşim, rănim, vorbim

    Suntem oameni, suntem sortiţi greşelilor. Oricât am încerca şi oricât am dori, ne e imposibil să nu călcăm uneori şi strâmb. E greu, suntem fiinţe şi noi, şi nu există om fără păcat.
    Există pe lume fel şi fel de oameni. Unii greşesc mai mult, alţii mai puţin. Unii îşi cer scuze, realizează că au greşit şi poate nu simt nevoia să fie iertaţi, dar, doar pentru a nu răni prea tare persoana respectivă, îşi cer iertare. Sunt şi alţii prea orgolioşi pentru a-şi cere iertare, care suferă în tăcere fiindcă au rănit pe cineva, dar nu sunt în stare să îşi calce pe inimă să spună "Îmi pare rău!"
    Deducem, aşadar, că sunt fel şi fel de oameni, alţii mai buni, alţii mai răi. E greu să îi cunoşti pe toţi şi să îi mulţumeşti pe toţi.
    De altfel, sunt multe persoane care iartă foarte uşor, sau altele care iartă, dar foarte greu, sau altele care nu iartă deloc sau, dacă iartă, nu o spun decât după foarte-foarte mult timp. Şi în acest caz, sunt diverşi oameni, diverse moduri de a gândi.
    Greşelile sunt lucruri normale, pe care nu le putem împiedica. Într-adevăr, meniţi greşelii, vom călca strâmb de multe ori, poate prea multe. Ce contează însă e şi gravitatea faptului - una e să faci ceva aproape nevăzut, şi alta e să aduci persoana la un pas de nebunie din cauza sentimentelor rănite.
    E uşor să răneşti. Unii rănesc pe alţii de plăcere, doar de dragul de a o face.
    Trebuie să învăţăm că fiecare dintre noi avem sentimente. Dacă astăzi rănim pe cineva, poate mâine vom fi noi, la rândul nostru, răniţi. Fiecare dintre noi urăşte să fie rănit, dar, din nefericire, se întâmplă cel puţin o dată în viaţă. Sunt lucruri de care nu ne putem feri, oricât am vrea.
    Fie că dorim sau nu, prin unele gesturi, unele vorbe sau chiar priviri, putem face pe cineva să sufere.
    E uşor, mult prea uşor să oferi suferinţă cuiva, să faci să curgă lacrimi, decât să le ştergi. Pentru unii, e teribil de uşor să provoace durere. Când prietenii lor sau ei înşişi ajung în postura de a o păţi, îi înjură pe cei responsabili de durerea lor, fără să îşi dea seama că o merită cu adevărat.Fără să-şi dea seama că, în urmă cu o zi, la fel de tare au rănit şi ei pe cineva şi la fel de tare a suferit şi acea persoană.
    Orice dăm se va întoarce înapoi la noi, probabil îndoit, întreit, înzecit, înmiit. Dar nu contează asta.
    Contează însă că poate o vorbă rea astăzi face un om să nu poată dormi o noapte întreagă, să piardă o bună bucată de timp suferind, să verse lacrimi amare pentru lucruri spuse ,de obicei, la supărare.
    Când suntem trişti sau nervoşi, avem tendinţa de a arunca unele vorbe ce rănesc cum toţi ştim, dar nu realizăm pe moment. Degeaba mergem, după, să ne cerem scuze. Inima, acolo, undeva, sângerează, lipsită de apărare, iar cicatricea aceea va rămâne tatuată în suflet.
    "Aproape tot se iartă, nimic nu se uită" spun versurile unei melodii cunoscute din Hip-Hop-ul românesc.
    Sunt atâtea căi de a face pe un om să verse lacrimi. Sunt mii şi mii de greşeli pe lume, şi, ca fiecare greşeală existentă, provoacă o durere urâtă şi de neuitat.
    De ce să greşim, când putem preveni asta, analizându-ne comportamentul? De ce să fim duri cu cineva, când putem să spunem adevărul alegându-ne fiece cuvinţel în parte? De ce trebuie să aruncăm vorbe de ocară unora care probabil nu au nicio vină? De ce, de fiecare dată, ne vărsăm nervii pe cine apucăm, izbucnim prosteşte şi băgăm în aceeaşi oală pe toţi?    
    Nimeni nu poate spune că nu a rănit măcar o singură dată în viaţă pe cineva voit. E în firea noastră să fim răutăcioşi, să îi facem pe ceilalţi să simtă durere doar pentru a ne demonstra nouă că putem. Sunt demonstraţii prosteşti, dar despre care se poate spune că ne gâdilă orgoliul.
    Suntem oameni, oameni cărora le sunt iertate greşelile de către Creator, dar oare de cei din jur le sunt iertate greşelile?
    Poate-ar trebui să ne gândim de două ori înainte să facem un lucru. Acel lucru poate fi o greşeală.

    În acelaşi timp, aşa cum unele greşeli pot fi evitate, altele sunt practic inevitabile. E greu să vezi cum toţi din jurul tău îţi strigă să nu faci aia, iar tu nu te poţi opri. De ce? Simplu, pentru că nu vrei. Vrei să faci un lucru. Nu există "Nu pot!", ci există "Nu vreau!".
    Aşadar, când un om îţi cere un sfat cu privire la ceva, ţi-l cere pentru a-ţi cunoaşte părerea şi pentru a vedea ce ai face de i-ai lua locul. Dacă nu ţi-l pune în aplicare, nu înseamnă că nu ţi-a ascultat sfatul, ci înseamnă că a considerat mai înţeleaptă propria decizie. Nu e o greşeală să ceri un sfat, e o greşeală să nu-l ceri şi să acţionezi de capul tău.
    Oamenii trebuie lăsaţi să greşească, să simtă pe propria piele ce înseamnă să fie răniţi, pentru a se vindeca şi a nu mai repeta. Tot acelaşi lucru e şi cu o vorbă rea aruncată prosteşte. Trebuie să ne fie aruncată şi să plângem sau să ne muşcăm buzele de supărare, doar pentru a învăţa că asta a durut şi o să doară, indiferent de persoană.
    Ce ar putea face un om între mii şi mii de tentaţii ? Din nefericire, nimic. Oricât am încerca, noi tot greşim, ne tot rănim unii pe alţii...    
    Ar trebui să ne străduim mai mult.

Un dram de compasiune

Compasiunea este mila, compătimirea, sentimentul acela aparte de înţelegere şi părere de rău pentru cineva aflat la nevoie. A simţi compasiune înseamnă, în opinia mea, a fi om.
Acest sentiment special n-are cum să fie înţeles de toată lumea. Este, de departe, unul dintre cele mai speciale senteimente de care omenirea nu s-ar putea lipsi. În acelaşi timp, nu toţi se pot bucura de el, nu-l pot simţi toţi datorită simplului fapt că nu e un sentiment accesibil tuturor.
Într-o societate ca asta, o lume ca asta, să poţi simţi compasiune pentru diferiţi oameni înseamnă să ai o inimă bună. Cum nu toţi au o inimă bună, orizonturile lor sunt limitate la sentimente de rând, cunoscute tuturor şi uşor de atins.
Să fii om e lucru mare, cu toţii o spun... și cu toţii o doresc. Oricine vrea ajutorul când se simte rău, când are necazuri, dar ceilalţi sunt de obicei atât de duşmănoşi, încât nu le pasă. Vor să primească bine, dar să nu ofere.
Înainte de a fi răi, trebuie să ne dăm seama că şi noi vom ajunge cândva, probabil, în situaţia de a avea nevoie de un umăr pe care să plângem, un om căruia să îi cerem o părere sau un serviciu. Situaţiile neplăcute nu ocolesc pe nimeni.
A primi compasiune într-o situaţie limită, când viaţa te pune la încercare, poate însemna, de multe ori, şansa la o a doua viaţă, salvarea sau oricum i-ar spune-o ceilalţi.
Compasiunea salvează oamenii de la nebunie. Dacă nu am simţi aceste lucruri nobile, nu am putea fi comparaţi nici măcar cu animalele, ci cu nişte obiecte lipsite de sentimente. Doar o persoană fără suflet sau fără minte poate accepta societatea şi ifosele sale.
A nutri compasiune înseamnă a trăi.
Cu toate că, între altele, compasiunea e un element necesar unei vieţi decente şi al unei linişti sufleteşti pe care toţi o căutăm, unii nu sunt atât de buni, încât să fie recunoscători dacă o dată le oferi compasiune. Răutatea face ca ceilalţi să uite că, în trecut, cineva le-a făcut un bine.
Oamenii, sentimentele, viaţa, totul e complicat. Oamenii sunt fiinţe complicate, cele mai complicate, iar sentimentele pe care le nutresc unii faţă de ceilalţi iau diferite nuanţe, au diferite scopuri şi motive. Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, nici măcar pe tine însuţi nu te poţi cunoaşte şi nu poţi ştii cum vei reacţiona.
Poate că oricine va avea, cândva, nevoie de compasiune din partea altei persoane.  Sunt momente când trebuie să laşi de la tine şi să ajuţi pe altul. Nu ştii când vei avea şi tu nevoi de ajutor, de un strop de compasiune de la o persoană.
De obicei, oamenii încearcă să demonstreze că ei nu au nevoie de oameni, de prieteni, de apropiaţi, de familie... De sentimente. Dar nu e nimic mai greşit, o opinie mai proastă nicicând nu ar fi putut exista. Avem nevoie să simţim lucruri omeneşti, suntem fiinţe vulnerabile, care au nevoie de zâmbete, încurajări şi ajutor, susţinere.
Pe plan sentimental, suntem mai instabili decât orice moleculă ce se mişcă haotic. Suntem haotici, sufletele şi minţile umane sunt haotice şi de neînţeles.
De obicei, cu cine eşti bun, e rău cu tine, de unde şi afirmaţia cum că suntem haotici. Suntem fiinţe ciudate, care nu sunt capabile de prea mult bine. Desigur, când faci un bine, acesta nu trebuie să vină înapoi din partea respectivei persoane, deşi, între altele, aşa ar fi normal.
"Bine faci, bine găseşti." De câte ori nu m-a înşelat pe mine această zicală în 16 ani de zile!!!
Şi totuşi, iată cum oamenii sunt uniţi în faţa diferitor situaţii când nu pot face faţă decât alături de ceilalţi! Natura, la fel de neînţeleasă şi haotică precum un om, ne pune pe toţi la încercare, ne chinuie, ne exploatează la fel cum şi noi o facem cu ea.
Înzăpeziţi, mulţi au avut nevoie de ajutor. Compasiunea a fost cea care a făcut o ţară să sară pentru semenii nefericiţi la ora actuală.
Viaţa dă palme, totul e făcut de aşa natură, încât să trecem prin bucurii şi tristeţi împreună. Rar, alături de noi va fi de mai multe ori aceeaşi persoană, dar acest lucru nu e important. O dată ce tu oferi compasiune cuiva, altă persoană sau chiar aceeaşi îţi va oferi şi ţie.
Cât trăieşti, înveţi. Compasiunea se învaţă, se dobândeşte, la fel ca înţelepciunea şi multe altele. O inimă bună aduce cu sine şi capacitatea de a simţi compasiune pentru ceilalţi oameni.
Sunt oameni cu inimă rea, care nu doresc defel să facă pe alţii fericiţi. Şi totuşi, vor plăti, căci atunci când vor avea nevoie, nu vor avea pe nimeni aproape.
Aşadar, nu strică un dram de bunătate. Cu cât mai mult, cu atât mai bine! Tot nouă ne facem bine ajutându-i pe alţii, căci ajutâdu-i pe ceilalţi câştigăm prieteni, experienţă de viaţă şi suntem cu un pas mai în faţă spre o lume mai bună!

Tandru nu înseamnă şi învechit

"Când iubeşti, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste." [Anton Pavlovici Cehov]

    A fi tandru înseamnă a fi un om plin de duioşie, gingăşie şi dragoste pentru persoanele speciale din viaţa sa.  Tandreţea este, deci, un sentiment unic, gingaş, dar pe care nu toţi îl putem simţi. Doar cei cu adevărat cu sufletul curat au darul de a cunoaşte tandreţea.
    Să fii delicat cu persoanele dragi, să simţi cât e de important acest sentiment, să îţi dai seama că e unic înseamnă să fii superior celorlalţi. E o senzaţie unică să ştii că ţie îţi datorează persoana iubită fericirea.
    Ne aflăm în cursul unui secol în care mulţi, prea mulţi au uitat cum era pe timpuri. Societatea s-a schimbat enorm, oamenii îşi permiteau în trecut să fie tandri, să îşoi arate tandreţea în public fără a se teme că vor fi luaţi în râs. Cu toate acestea, astăzi, în zilele noastre, puţini mai îndrăznesc să fie tandri, în condiţiile în care este posibil să se râdă de ei.
    Mentalitatea s-a schimbat enorm, şi, din păcate, a făcut-o din rău în mai rău. Omenii nu mai gustă din plăcerile vieţii cotidiene, plăcerile de zi cu zi, nu au idee ce înseamnă să oferi sau să primeşti zâmbete doar pentru un gest mic, dar cu multă dragoste oferit.
    Ignoranţa îi face pe ceilalţi să nu mai realizeze care este, de fapt, bucuria vieţii.
    Nu e târziu să schimbăm acest lucru, dar avem nevoie de multă, chiar foarte multă voinţă despre nu se ştie dacă suntem capabili. A fi tandru iar, într-o eră în care domină ignoranţa, înseamnă să fii în totalitate diferit faţă de o grămadă de oameni care se comportă la fel, reacţionează la fel de parcă ar fi construiţi toţi după acelaşi tipar.
    Tandreţea e ceva ce merită oferit oricând, fără părere de rău sau fără ocoliş. Pe toţi îi vom face, astfel, fericiţi, fiindcă, deşi nu toată lumea o cere, toată lumea o doreşte. Cu sinceritate, oricinui i-ar plăcea să aibă parte de tandreţe,dar le e ruşine să ceară, să se exprime.
    Niciodată nu e prea târziu să fii fericit spă fii fericit şi să faci şi pe alţii să fie fericiţi. Sentimentel niciodată nu vor fi schimbate, nu vor fi o ruşine pentru oricine le nutreşte. Aşadar, nici să fi tandru nu e nici pe departe o ruşine, şi acest lucru nu este şi nu va fi depăşit vreodată. E imposibil să depăşeşti ceva veşnic de actualitate, chair dacă acum acest lucru este mascat.
    Oferind tandreţe, tu însuţi te simţi bine, având în vedere că ai făcut o altă persoană să zâmbească.
    În zilele noastre, oamenii au uitat să arate că sunt tandri, sau poate au uitat cum s-o arate, fapt pe care eu nu-l cred. Nu ai cum să uiţi ceva ce e în tine de la naştere şi până la moarte. Când mergi şi îi oferi un sărut mamei, îi oferi tandreţe şi, în acelaşi timp, clipe de fericire.
    Tandreţea e darul ce ne-ar putea aduce zâmbetul pe buze. Ni-l aducea atunci, în trecut, deci ni-l poate aduce şi acum, cu atât mai mult cu cât oamenii au început să uite şi cum să se simtă bine. Poate că acum, când totuşi pare târziu, am putea să dăm câţiva paşi în spate şi să ne burucăm de ce se bucurau şi strămoşii noştri, în marea lor glorie.
    Cu bune şi rele, ei totuşi au ştiut să ofere şi tandreţe, şi duşmănie. Ei aveau în faţă o gamă largă de sentimente, în timp ce nouă ne-au mai rămas prea puţine de exploatat doar pentru simplul motiv că, aparent, ne temem. Dar dacă unul nu mai e în stare să nutrească acele sentimente plăcute, asta nu înseamnă că tuturor ne e luat acest privilegiu.
    Nu suntem oi, să reacţionăm toţi la fel! Lumea era, se pare, diferită, se spune că nu erau două persoane la fel. Nu sunt nici acum, dar de ce reacţionează toţi la fel? Cu cât numărul celor incapabili de originalitate creşte, cu atât şi speranţa unei lumi mai bune scade.
    Astăzi, oamenii râd de tandreţe, ca şi când a fi bun şi a-ţi arăta dragostea e o crimă şi un lucru rău! Ajung să cred că evoluăm şi, cu cât o facem mai rapid, emoţiile noastre, sentimetntele o iau în jos, încep să îşi piardă din farmecul de odinioară.
    Cel ce n-a iubit o dată, cel ce n-a fost tandru măcar o dată este un om nefericit, pe lângă care trece viaţa. Practic, un om fără tandreţe trece ca gâsca prin apă prin acest vârtej complicat de întâmplări, simţăminte şi filozofii ale vieţii.
    Oricum am pierdut multe... Oricum pierdem şi mereu vom pierde multe. De ce să ne pierdem şi micuţele bucurii ale vieţii? De ce? Nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de alţii, ci trebuie să facem ce dorim noi!  Să fim fericiţi, fără să ne pese de ceilalţi!
    Oamenii sunt complicaţi, şi sentimentele lor - şi mai complicate. Nimic nu e mai greu decât să descifrezi un om. De ce râd unii când alţii sunt tandri? Chiar nu doresc să zâmbesc, dar am impresia că unora chiar nu le place să mai gândească...
    Poate sunt chiar prea rea cu unii, dar sunt oameni care schimbă societatea actuală din rău în mai rău. Sunt persoane al căror model nu trebuie urmat, dar unii, cei ce se comportă ca maimuţele, urmează fără să se gândească...Şi desigur că strică totul! Şi alţii, cei ce gândesc, tac, şi numărul acoliţilor celor ce nu prea-şi folosesc creierul creşte.
    E păcat, dar trebuie să ne trezim o dată şi-odată!
    Nu trebuie să pierdem tot ca să ne dăm seama că uneori avem nevoie de tandreţe şi că asta face parte din viaţa noastră!

Somn...

    O altă zi de iarnă. Pe geam s-a format chiciură, la streşinile caselor s-au format ţurţuri de gheaţă.
    Cerul e înnorat, parcă acoperit cu un strat gros de scame. Norii îl domină, iar soarele e de negăsit de zile bune chiar, din nefericire.  Nicio rază caldă de-a sa nu a mai mângâiat faţa vreunei persoane. Globul de ceară e dispărut acum, ascuns de ger.
    Gerul chinuie de o bună bucată de timp natura, totul fiind îngheţat bocnă. Zăpada e viscolită de un vânt năprasnic, greu de suportat, înţepător şi chinuitor, cum de prea mult timp nu mai fusese.
    Albul ce predomina lumea putea da iluzii elaborate oricui îi cădea pradă..
    Era o atmosferă de vis, dar care iţi dădea fiori. Era un frig de nedescris, nici picior de om nu se vedea pe întinderea imaculată de zăpadă. Nimic, nicio vietate. Doar vântul şi natura, plu cerul de oglindă ce veghea mândru şi îngheţat.
    Ninge iarăşi. N-a mai nins de câteva ore, şi zăpada a fost răscolită de vântul puternic. Parcă nimic nu poate face natura să se dezmorţească, totul era un sloi de gheaţă lipsit de sentimente.
    Fiecare fulg, precum un fluture de alb, cădea lin pe zăpada pură, îngroşând stratul. O dată cu el, cădea lacrima unui înger, lacrima sa îngheţată...
    Mii de fulgişori roiau încet, unul câte unul, devenind apoi mari precum sferele luminoase sau globurile din brăduţ. Atmosfera, deşi de vis, era plină de tristeţe nemaivăzută.
    Brazii erau acoperiţi de lacrimile angelice de nea, la fel şi casele. Acum parcă aveau căciuli, aşa păreau grămezile uriaşe de omăt. Se formaseră troiene pe jos, totul părea rupt din Rai... Sau din Iadul alb.
    Totul era nemişcat, nu se vedea nimic. Natura murise, totul era amorţit. Totul dormita...

Adevar si minciuna

    Inainte sa adorm, am hotarat sa mai scriu ceva pe blog. Revin cu doua ore, poate chiar trei, mai tarziu, fiindca eram moarta de somn si nevoia de odihna a invins. De data aceasta, gandurile mele se indreapta spre partea romantica a oamenilor. Nu ca as fi eu cine stie ce romantica, dar ma gandeam.   
    Nu doar o data am vazut cum persoanele spun asa de usor "Te iubesc!". Cuvintele astea parca sunt blestemate, le spui azi si maine vezi persoana "iubita" ca se afiseaza cu alta sau cu altul. Nu mi se pare deloc corect, e si foarte aiurea sa auzi asta.
    Nu e vorba de suferinta, asta  deja parca nu mai conteaza, sau cel putin pentru cei ca mine. Dar mie, personal, vazand anumite persoane foarte importante din viata mea cum sufera si incearca sa uite cum cineva le-a spus fara mila un "Te iubesc!" neadevarat. Ar trebui pedepsite aceste persoane, dar de catre cine? Referitoare la sentimentele noastre, nu exista nicio lege care sa ne apere de rautatea unora.
    Sunt fel si fel de oameni pe lumea asta. Unora le place sa minta, altora nu. Urasc persoanele mincinoase si care trec peste cuvinte cu vederea. Promisiunea e promisiune, iar sentimentele sunt sfinte, trebuiesc respectate. Insa cui sa i-o spui?
    Oamenii parca o iau razna. Am ajuns sa ma uit cu groaza la adulti cum se cearta de parca ar fi niste copii. Personal, consider ca nici adolescentii nu sunt atat de infantili  acum, adultii chiar au decazut din toate drepturile.    
    Deseori, aud si comparatia dintre femeie si barbat. O sa va  rog sa scuzati limbajul, dar am auzit ca femeia e "Dracu' in persoana", vazuta ca o persoana cicalitoare si enervanta, iar barbatul e "Dracu' in persoana", un om plin de vicii si care nu stie sa se descurce. Desigur, ati observat ca e aceeasi expresie utilizata: aud spus din gura barbatilor ca femeile sunt astfel, si din gura femeilor ca babratii sunt astfel. E un haos total, si ceea ce e cel mai rau e faptul ca niciunul nu isi poate asuma faptele, sa spuna "Da, eu sunt asa si pe dincolo". Nu, aruncam unul in carca celorlalti.
    Poate ca indraznesc prea mult acum, unele poate m-ar condamna ca nu sustin persoanele de acelasi sex, dar parca femeia e mai rau. Barbatii au, cu adevarat, atatea defecte, dar ce, femeile sunt mai presus?! Vad si eu cum e viata, si mereu a fost plina de nedreptati.
    Mai bine am inceta sa ne inecam cu totii in minciuni, ca fiecare avem defecte si calitati, niciunul nu e mai presus decat celalalt. Ce am eu nu va avea niciodata alta, fiindca suntem unici, asa ca ar trebui sa nu mai indraznim sa ne judecam atat unii pe ceilalti. Devine frustrant.
    Dupa ce ca viata e plina de minciuni, ne-o mai complicam si noi... Mai bine luam adevarul in brate ca atare, fiindca nu e nimic mai important decat sa ai totul expus asa cum este, nu inflorit cu minciunele care, desi, poate, in aparenta, vor sa fie bune, fac mai mult rau.
    Sa incetam cu totii sa ne judecam persoanele de sex opus sau chiar acelasi sex, sa ne obisnuim sa fim oameni buni, ca viata e numai una si merita traita cu dragoste, gustand cu nesat fiecare moment. Poate, asa, va fi o lume mai buna... O lume cu adevar si fara minciuna!

Muzica Rock

Cu totii avem anumite placeri in materie de muzica. Mie, cum am mai spus-o si niciodata nu ma voi sfii sa recunosc, imi place rock-ul. De altfel, si rapp-ul si hip-hop-ul, dar, cand am crescut si am inceput sa iubesc cu adevarat muzica, m-am indreptat cu viteza spre rock. Ma regasesc in acest gen muzical, ma reprezinta si ma linisteste in acelasi timp. Sunt trupe si trupe ce-mi plac, dar acum nu le voi mai enumera, deoarece am facut-o intr-un alt post.

Rock-ul ia nastere in jurul anului 1950. Este mult diferit de alte genuri muzicale si, de aceea, multi tineri ajung rapid sa-l iubeasca. Este caracterizat prin miscari rapide, cu natura erotica, dar si de acorduri de chitara. Este o derivare a blues-ului.
La inceput, acesta are numele de ''Rock and Roll'', denumirea miscarilor corporale in momentul actului sexual. Elvis Presley transforma acest gen uzical in simbolul generatiei de oameni rasculati contra celorlalti. Acesta aclama in muzica sa dragosea libera.
Ulterior, The Beatles si Rolling Stones vin ca alti sustinatori ai muzicii Rock and Roll. Acest gen devine religa fanatica a milioanelor de tineri revoltati. Ajung sa citeze din muzica precum citeaza oamenii din Biblie. S-a demonstrat de catre experti ca aecst gen muzical produce de la surzenie pana la depersonalizare si generare de patologii mintale.
Unii sustin ca rock-ul zilelor noastre are legatura stransa cu valul de culte sataniste aparute in ultimul timp.
Rock-ul e de mai multe tipuri: soft rock (rock lejer, dupa aparitia celui dur-hard-, reprezentat de Elvis Presley), hard rock sau heavy rock( reprezentat de Alice Cooper, care se inspira din percutia ritualurilor voodoo si maigie negre ale numitor grupuri africane), acid rock( se axeaza pe aspecte halucinogene, droguri. Are ca reprezentanti formatia The Beatles, cu binecunoscutul ''The Yellow Submarine", The Rolling Stones si The Who, cu ''Sister Morphine", "Cousin cocaine" si "Stoned") si  rock-ul satanic (adeptii sai sunt in general si satanisti. E reprezentat de Kiss-Kings In Satan's Service-, AC/DC(Curent Alternativ.Curent Continuu sau Anti-Christ/Death to Christ), Black Sabbath, Ozzy Osbourne si Led Zeppelin).
Deviza grupurilor rock si tinerilor ajunge sa fie "sex, droguri si Rock and Roll". Aceasta generatie, reprezentata de grupurile de hard rok, heavy metal si punck, ajunge blestemata. S-a spus ca, in general, cei ce iubesc rock-ul sunt adoratorii lui Satan, dependentii de substante interzise, homosexualii si alti deviati sexual, rebelii fara de cauza, criminalii, blasfemiatorii, anarhistii civililor si militarilor si alte persoane de acest gen. Multi tineri au fost revoltati de aceasta indirecta caracterizare a lor doar prin genul muzical pe care-l prefera.
Personal, pe mine m-a deranjat enorm sa fiu facuta in aceste zeci de moduri urate, avand in vedere ca nu ma incadrez in niciunul. In acelasi timp, am prieteni ce simt acelasi lucru si sunt sigura ca exista pe tot Pamantul oameni care ne dau dreptate noua.
Ideea de a muri tanar, semnata cu morti, droguri, alcool, sinucideri, violuri, homosexualism, crime, betii, satanisem si culte ale diavolului, este asociata muzicii rock.
Am citit in multe articole, de aceea voi reda si eu lucruri ce nu mi-au convenit. De exemplu, s-a spus despre anumite trupe care mie imi plac niste lucruri care, poate, nu sunt adevarate. Dar lumea a vorbit.

The Beatles, de exemplu, cu melodia "The Yellow Submarin". S-a spus despre acest cantec ca a fost compus sub efectul marijuanei. Mai mult, au afirmat si ca pe coperta albumului Pepper's Lonely Hearts Club Band apare poza lui Aleister Crowley, un satanist.
John Lennon si Lucie fac referire in melodia "Brind on the Lucie" la Lucifer si la numarul bestiei, ceea ce a facut lumea sa vorbeasca.
Led Zeppelin se spune ca au o istorie neagra, fiindca in melodia "Stairway to Heaven" apar versuri cu privire la Satan, si anume "Traieste pentru a trai Satan" si "Dragul meu Satan, niciun altul nu a facut drumul". De altfel, se spune asta si pentru ca Jimmy Page facea colectie de obiecte satanice, ajungand astfel sa cumpere o casa bantuita in Scotia de la Aleister Crowley.
Despre Ozzy Osbourne s-a spus ca ar fi trebuit batut si torturat, trimis in infern, ars fara manajament, doar pentru ca degusta sange, canta alaturi de cruci intoare si decapita cu dintii porumbei si lilieci. Pentru faptul ca "Blizzard of Oz" i-a fost dedicata lui Crowley, acesta este, de altfel, un motiv pentru care l-au considerat satanist. Plus de-asta, si pentru "Diary of a madman", care este numele unei opere a lui Crowley. E acuzat si ca din cauza melodiei lui, "Suicide Solution", precum si altele de genul, a condus oameni la sinucidere.
Black Sabbath se spune ca sunt vinovati pentru ca grupurile de metal au o viziune satanica a lucrurilor. Ei inaugureaza epoca neagra a rock-ului, populand cu numele lui Lucifer diferite cantece. Cu toate acestea, toata lumea i-a iubit.
Alice Cooper, alt binecunoscut interpret de muzica rock, a dedicat melodii sexului cu morti si menstruatiei, dar si ghilotinei si scaunului electric. Numele sau real e Vincent Furnier, dar numele de Cooper e luat de o vrajitare a carui incarnare crede ca este.
AC/DC si Angus Young, despre care se crede ca e posedat, judecand dupa convulsiile din timpul concertelor. Pe un album, el a cerut sa i se puna coarne si coada. Are o strofa in mlodia "Hell's Bells" cand spune "eu am sa te posed, Satan te va poseda".
Rolling Stones, porecliti si "Majestatile lor satanice", publica "Their satanic majestic request" ca raspuns la albumul "Sgt. Pepper's" al Beatles-ilor.Despre componentii trupei s-a spus ca ar apartine cultelor sataniste. Au crat si "Simpatia pentru diavol", o melodie de pe albumul "Beggars banquet", pe coperta caruia era o capra.

Toate grupurile canta acelasi tip de muzica. Exista o muzica speciala pentru dezechilibrarea mintii si emotiilor, prin intermediul careia se intra in stari psihologice dense si dezechilibrate, dar fara a-si da seama. In ea sunt scrise mesaje negative, uneori satanice. "Cautatorul diavolului" a ascultat o multime de piese invers, gasind astfel foarte multe mesaje. In "Revoluţia N° 9" gaseste "Scoate-ma de aici. Ridica-ma om mort", in albumul "Stairway to Heaven" de la Zeppelin gaseste "Vreau sa merg in regat, vreau sa merg in infern, la vest de pamantul plat. Cant pentru ca vibrez cu Satan. Toata puterea mea e de la Satan. El ne va da de trei ori numarul sase. Trebuie sa traiti pentru Satan". De la Pink Floyd scoate "Arata-te, Satan, manifesta-te in vocea noastra. Satan, Satan, Satan este Dumnezeul, este Dumnezeul, Dumnezeul". Aceste lucruri pot fi probate de toti doar punand banda invers.

Ca o concluzie, se pare ca muzica Rock este strans legata de Satan. Daca acest lucru este real, nu stie nimeni. Poate ca este o coincidenta faptul ca trupele rock sunt si sataniste in acelasi timp. Oricum, eu sunt de parere ca sunt doar speculatii. Pana la urma, sunt trupele care-mi plac. Si sunt crestina, nu sunt satanista, iar asta poate fi confirmat de toti cei care ma cunosc. Pana la urma, fiecare vede lucrurile cum vrea.
Muzica rock ramane, totusi, favorita mea! xD

Omul nu va distruge Pamantul pe care s-a nascut

Omul este o fiinta vigilenta vie. Biologii considera ca oamenii sunt memrbii aceleiasi specii, adica Homo Sapiens Sapiens. Suntem denumiti "rasa umana" sau "umanitate", membrii raselor fiind "oameni" sau "fiinte umane".
Din punctul meu de vedere, datorita evolutiei excesive, totul a luat-o inapoi, involuam in loc de a evolua, datorita faptului ca durata de viata scade pe zi ce trece, bolile devin mult mai multe decat inainte, tratamente nu se gasesc si alti multi factori ce defavorizeaza viata pe planeta noastra.
Cu toate acestea insa, oamenii nu usnt in stare sa distruga planeta Pamant, datorita faptului ca nu avem alta sansa de a ne gasi o casa si, o data cu distrugerea planetei, avem sansa sa exterminam pe vecie rasa umana, lucru deloc bun pentru Universul acesta.
Datorita faptului ca alta planeta nu e locuibila, iar oamenii nu pot construi adaposturi provizorii in spatiu, distrugerea planetei Terra este foarte putin putin probabila.
Terra, planeta noastra, este un izvor de sanatate pentru omenire. Pentru fiecare boala, pe planetea a crescut o planta, oamenii putandu-si lua enegia direct din natura. Traim intr-o era in care poluarea si modul de viata nesanatos a dus la aparitia unor boli incurabile, se cauta leacuri. Cu toate astea, e putin probabil sa le gasim.
Am facut de-a lungul timpului multe lucruri care ne-au afectat iubita planeta, iar pentru acest lucru nu putem fi iertati si  ne mustram. Cu toate astea, nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva, asa ca Planeta este in continuare foarte amenintata de noi, de rasa umana, locuitorii ei.
Desi asa se crede, omului ii e imposibil sa distruga planeta. Daca se va distruge, o va face de la sine insasi, iar noi vom disparea o data cu ea. Nu avem insa cum s-o distrugem, nu ne distrugem casa, dar, cu toate acestea, evolutia continua este o amenintare uriasa, poate cea mai mare din cate exista.
Incalzirea globala poate fi pusa pe seama noastra sau chiar a ciclului normal de evolutie a planetei noastre. Cu toate astea, tot nu se stie cu adevarat ce se va intampla. Planeta e un izvor de cunoastere pentru noi si nu-i vom putea afla niciodata toate secretele.
Personal, eu nu cred ca planeta va fi distrusa, speram cu totii sa nu fie asa!






(Acesta este un eseu scris special pentru scoala, pentru fizica, mai precis.)

Desenele animate - pericol pentru copii?

   Au aparut acum din ce in ce mai multe probleme, printre care si desenele animate. Din ce in ce mai multa violenta ne este aratata noua, telespectatorilor, iar copiii sunt cei care sunt cei mai predispusi grelelor incercari si proastelor invataminte ale violentei, deoarece nu pot face diferenta intre bine si rau.
    Programele de televiziune arata, din pacate, numai lucruri rele, iar cele destinate pentru copii sunt fie pline de lupte intre roboti, oameni si alte lucruri, fie pline de seriale in care sunt aduse in prim plan teluri uriase, pe care le ating foarte putini. Astfel, visele copiilor pot fi spulberate.
    Din pacate, desenele vechi ce se difuzau inainte, cu animale ce se jucau pasnice, cu peripetii si lucruri fantastice au devenit de domeniul trecutului. De ce? Toate astea se intampla din cauza noastra, deoarece noi suntem preocupati de orice alte lucruri si nu dam atentie celor esentiale.
    Daca am pune piciorul in prag si am cere redifuzarea acelor vechi desene din care cei mici ar avea ce invata, lucrurile s-ar putea rezolva problema violentei si viselor spulberate. In defavoarea noastra, toti suntem din ce in ce mai nepasatori, iar noi suntem principala cauza pentru care cei mici devin violenti, au tendinta de a ne jigni si chiar si lovi, din cate am vazut chiar eu.
    Am multe cunostinte a caror varsta este sub zece ani. De fiecare data cand am avut ocazia, am constatat cu stopoare ca, spre deosebire de cum am fost noi, ceilalti, ei sunt mult mai impertinenti si rautaciosi. Bineinteles, desenele lor favorite sunt cele care m-au inspirat in a scrie acest articol: cele violente, favoritele baieteilor, si cele unde sunt prezentate vietile unor tineri cu noroc, pentru fetite.
    Pericolul acesta nu este vazut ca fiind impotrant de majoritatea oamenilor. Din pacate, acesta constituie o mare problema, deoarece, inca de la inceput, caracterul micutilor este schimbat in rau si acestia sunt predispusi lucrurilor rele.
    Nu o data am vazut, trecand pe strada sau prin parc, copii care se joaca cu bete, strigand niste nume cunoscute din desene animate. M-am gandit de multe ori la ce s-ar intampla daca s-ar rani. Din fericire, am avut noroc sa nu iau parte la niciun astfel de episod si sper ca nimeni n-a luat, desi am auzit nu o data astfel de vesti ce m-au intristat.
    De altfel, in trecut am intalnit o fetita care-i spunea alteia ca isi doreste sa devina cantareata. Mi-a placut sa aud acest lucru, fiindca visele ne fac pe noi sa traim. Cu toate astea, auzind-o cantand, am realizat ca nu are voce... Si mi-a parut rau. Mi-am dat seama dupa tricoul purtat si de idolul pe care-l avea, o vedeta adorata de foarte multi.   
    Concluzia tuturor celor scrise mai sus este ca noi, cei mari, trebuie sa monitorizam cu atentie programul avut de acestia. Desenele animate violente sunt un pericol pentru bietii copii care, mici fiind, se lasa influentati rapid de ceea ce vad. De aceea, ele constituie un pericol si noi trebuie sa le aratam ce insemana adevaratele desene ce ajuta la formarea caracterului lor!

Părinţii pleacă, doar copiii rămân

     E din ce în ce mai greu. Singurii care mai pot zâmbi cu adevărat în aceste zile sunt copiii care nu au nicio grijă. Ei, cu zâmbetul lor inocent, plin de bunătate, sunt singurii care nu conştientizează situaţia în care ne aflăm şi reuşesc a-şi exterioriza în cele mai diverse moduri fericirea interioară.
       În timp ce ei pot zâmbi, noi, ceilalţi, care realizăm gravitatea faptelor, abia dacă putem surâde forţat. Cei mai afectaţi dintre noi sunt adulţii, a căror nefericire se poate exterioriza printr-o singură privire ce are ca menire să-ţi îngheţe sângele în vene.
         Acum, în aceste zile necruţătoare, viaţa devine din ce în ce mai grea, oamenii fac faţă din ce în ce mai greu încercărilor acesteia şi majoritatea apelează la o măsură disperată: plecarea în străinătate. Greşeala tuturor este aceea că ne imaginăm că, prin alte ţări, traiul este mult mai bun.
       Nu are rost să neg acest lucru: poate, pe alte meleaguri decât cele natale, lucrurile merg altfel şi viaţa este mai dăruitoare cu locuitorii. Cu toate astea însă, majoritatea pleacă de acasă şi sunt atâţia şi atâţia părinţi care îşi lasă pruncii în ţara, îndreptându-se spre alte locuri cu scopul de a-şi crea o viaţă mai bună, de a le face un rost copiilor lor. Încercarea aceasta este dovada faptului că viaţa este necruţătoare, iar noi suntem nevoiţi să apelăm la orice resurse am avea pentru a ne descurca.
         În imposibilitatea de a putea pleca cu cei ce le-au dat viaţă, copiii se văd nevoiţi să rămână în ţară, în grjia bunicilor sau diferitelor rude sau prieteni, fără părinţii care să-i poată alina, sfătui şi iubi. Dragostea, desigur, poate fi dăruită şi de bunici, însă nimic nu se compară cu îmbrăţişarea caldă a mamei şi sfaturile ce te îmbărbătează ale tatei.
       Cu toate că legăturile nu se rup niciodată şi familiile comunică prin diferite moduri, una e să ai părintele lângă tine şi alta e să fie la mii de kilometri depărtare, fără să-ţi poată dărui dragostea şi afecţiunea de care ai nevoie pentru a trece mai departe prin clipele grele. Majoritatea oamenilor cred că banii sunt de-ajuns pentru a-şi face copiii fericiţi şi, de aceea, hotărăsc să rămână o foarte bună bucată de timp în alte ţări, muncind din greu pentru asigurarea traiului.
       Marea problemă a oamenilor este faptul că ne gândim numai la lucrurile materiale, de parcă sentimentele ar fi inexistente în viaţă noastră. Închidem, din păcate, ochii la faptul că cei mici au nevoie, pe lângă un acoperiş deasupra capului şi ceva de mâncare, şi de dragostea părintească şi sprijinul adulţilor.
         Efortul părinţilor este, bineninteles, apreciat de cele mai multe ori. Cu toate astea, nu toţi copiii ştiu să accepte că se munceşte din greu pentru ei, fiind în incapabilitatea de a face diferenţa între ce este bine şi ce este rău. Astlel, cei mici, rămăşi singuri, aleg să-şi înece amarul în diferite acitivati, de cele mai multe ori negative. Din această cauză, aceştia ajung din ce în ce mai des în situaţii limită, din care nu mai pot ieşi: le cresc problemele cu şcoala, anturajul devine divers, iar tentaţiile cresc din ce în ce mai mult şi multe altele.
       Fără un părinte care să te sfătuiască ce e bine sau rău, mai toţi dintre noi ajungem să facem din ce în ce mai multe greşeli, nefiind în stare să ne reabilitam după aceea. Deşi greşeala e omenească, puţini suntem cei care reuşim să învăţăm din greşelile altora şi să ne putem canaliza energia spre a ajunge să-i facem pe cei ce muncesc pe alte plaiuri pentru noi mândri de reuşite. 
       De cele mai multe ori, revenirea bruscă a  părinţilor după o absenţa îndelungată îi bulversează pe copiii obişnuiţi cu libertatea absolută, astfel că aceştia se revoltă, protestând fără să-şi dea seama de greşeala masivă pe care o fac. 
       Din păcate, puţini dintre copiii care au suferit şocul plecării părinţilor lor ajung să îşi revină din acesta fără cicatrici în suflet. De aceea, oamenii trebuie să cugete atent înainte de hotărârea majoră: plecarea. Încercarea cea mai grea din viaţa unui părinte este plecarea de lângă pruncul său. Totuşi, făcând acest lucru, omul dovedeşte dragoste supremă şi, în acelaşi timp, dovedeşte că fiinţele umane sunt sortite greşelii, fiindcă adesea suntem tentaţi să alegem, în defavoarea căii corecte, calea uşoară şi greşită.
       Deşi vremurile sunt grele, oamenii sunt inventivi şi pot găsi soltutiile convenabile pentru a face astfel încât situaţiile critice să treacă. Aşadar, niciodată nu trebuie să apelăm la ultima soluţie, deoarece, ascunsă undeva, în străfundurile minţii noastre, stă ideea salvatoare. 
       Părinţi, nu vă lăsaţi copiii singuri, au nevoie de dumneavoastră! 

Viaţa de noapte - un lucru rău

       Ştim, desigur, cu toţii ceea ce înseamnă viaţa de noapte şi cine sunt adepţii acesteia: tinerii. Din păcate, mult mai mulţi tineri ajung să petreacă din ce în ce mai mult timp afară în timpul nopţii, iar acest lucru are, de cele mai multe ori, repercusiuni grave.
       Părinţii sunt, în majoritatea cazurilor, cei care se fac singuri vinovaţi pentru comportamentul copiilor lor, deoarece ori le dau prea multă libertate celor tineri, lăsându-i de capul lor, ori nu le sunt aproape din diferite motive, de cele mai multe ori, munca. Nivelul de stres al acestora creşte pe zi ce trece şi copiii se văd nevoiţi să nu le stea în cale, astfel că preferă să iasă.
       Infantilitatea acestora îi face să nu realizeze faptul că au foarte multe tentaţii afară şi cu greu le pot rezista. Ieşind noaptea, aceştia îşi dau peste cap stilul de viaţă şi riscă să cadă în mrejele ademenitoare ale tentaţiilor, care nu ezită, bineînţeles, să-i atragă.
         Bineînţeles că viaţa de noapte este un lucru groaznic, fiindcă, pe lângă tentaţiile care ziua nu apar, cresc din ce în ce mai mult şi pericolele: mulţi oameni sunt tentaţi să le facă rău tinerilor, ajungându-se la cazuri grave. Fiecare are o parte din vină, însă un tânăr, dacă ar conştientiza realitatea şi s-ar păzi, ar putea împiedica producerea unui dezastru în viaţa sa.      
       Lucrurile rele sunt mai peste tot prezente, iar viaţa de noapte este unul dintre ele. Astfel că, încetând să mai ieşim ziua, începem să frecventam diferite cluburi, ajungând în diferite medii de viaţă. La început, tuturor li se pare că stilul lor este în regulă şi că nimic nu li se poate întâmpla.       
       Catastrofele însă stau aproape şi, cu ghearele-i ademenitoare, atracţia stă la pândă, gata să înşface fără milă şi să creeze încă un acolit al ei, o persoană ce a ajuns astfel poate fără voia sa. Din păcate, din ce în ce mai multe exemple pot fi aduse în faţa noastră, însă noi închidem ochii ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, practic nepasandu-ne de persoanele care au cazut în această tentaţie şi încep tot mai des să frecventeze viaţa de noapte.      
         Personal, mie mi se pare că acesta este unul dintre pericolele majore în viaţa tinerilor, tocmai de aceea am ales să abordez acum acest subiect. Cunosc persoane care au căzut în capcana acestui trai nocturn, dar care, spre norocul lor, s-au redresat, revenind pe calea cea bună.
       Cert este că acestea sunt doar exemplele fericite care au reuşit să învingă tentaţiile acestui mod de viaţa  nocturn. Sunt alţii care nu reuşesc, continuând să persiste în greşeala gravă pe care-o fac, nereuşind să îşi revină. O dată ajunşi în această seducţie obscură, se distrug şi pe ei -fizic şi moral-, dar îi distrug şi pe cei din jur. De cele mai multe ori, în afară persoanei cu pricina, sunt afectaţi şi părinţii săi.
       Negreşit, cei căzuţi în negura acestei vieţi sunt tentaţi să aducă şi alte persoane pe lângă ei, astfel că sunt din ce în ce mai mulţi acoliţi al acestui mod de trăi.
       Conştientizând ce înseamnă viaţa de noapte, putem lupta împotriva acesteia, astfel că suntem protejaţi contra tuturor tentaţiilor oferite de ea. Să nu ne lăsăm, deci, traşi într-o viaţă obscură, ci să luptăm contra acestui lucru rău! 
 

Să ajutăm cultura!

       Cultura este reprezentată de totalitatea valorilor spirituale şi materiale create de oameni şi instituţii. Noi, oamenii, am început să uităm ce înseamnă cu adevărat termenul de "cultură", ce reprezintă, din păcate. Apar în zilele noastre din ce în ce mai multe forme care să facă această cultură să dispară, fără şanse de reîntoarcere. Atât noi, cât şi atitudinea noastră suntem cei care o facem să dispară.
       Acum, nu se mai ascultă muzică bună, nu se mai merge la teatru şi nici măcar nu se mai vizionează un film care să se poată numi cu adevărat interesant şi cu atât mai puţin nu se mai citeşte o carte! Oamenii au început să vizioneze din ce în ce mai multe filme care aduc în prim plan violenţa, nimic constructiv în afară de acesta, astfel făcând să se sporească gradul de stres al oamenilor. De altfel, diferite emisiuni care nu aduc decât o influenţă negativă oamenilor sunt din ce în ce mai căutate. Din păcate, ceea ce este cu adevărat important se dă uitării...
       Procentul persoanelor care merg la teatru a scăzut, la fel ca şi cel al persoanelor ce cumpără cărţi, astfel scăzând şi căutarea slujbei de actor, respectiv scriitor. Aceste două forme de cultură au devenit din ce în ce mai puţin căutate de societate. Concertele de muzică de operă şi clasică sunt din ce în ce mai rare, la fel şi expoziţiile pentru picturi, trăgând după sine şi dispariţia tot mai grăbită a acestor două meserii.
       Şcolile, instituţiile în care se pune mare preţ pe cultura de orice fel, încearcă să lupte, nelăsând garda jos în faţa acestei decăderi din ce în ce mai rapide a culturii şi chiar şi tradiţiilor omeneşti care, din păcate, se respectă din ce în ce mai puţin în zilele noastre. De cele mai multe ori însă, gravitatea faptului face ca lupta să fie aproape imposibilă, deoarece tinerii sunt imaturi şi nu realizează necesitatea păstrării culturii şi ridicarea acesteia la standardul la care era în urmă cu ceva timp.
       România, o ţară cu o cultură foarte interesantă, printre altele, se numără printre majoritatea ţărilor care au mare nevoie de ajutor din acest punct de vedere, fiindcă acum, în aceste zile cruciale, cultura are nevoie de ajutorul şi toată bunăvoinţa noastră pentru a redeveni ceea ce era. Trebuie să facem ceva pentru a o readuce unde a fost!
       Deşi cultura a decăzut, sunt atâţia şi atâţia oameni care încă o respectă şi se ocupă de încercarea de a o readuce în prim plan, aşa cum ar trebui să o facem cu toţii. Dacă fiecare şi-ar deschide mintea şi ar contribui cu o idee în micuţul grup din care face parte cu siguranţă, lupta ar deveni mai uşoară, fiindcă este cu atât mai bine cu cât suntem mai mulţi care să punem suflet în ceea ce facem!
       În concluzie, noi suntem singurii care suntem în stare să oferim o mână binevoitoare culturii, suntem elementul de care are nevoie pentru a se crea o lume mai bună, în care să fim mândri de noi înşine şi cultura ţării noastre, respectiv comunităţii! Acum, când strigătele disperate ale culturii se aud acum din ce în ce mai slab, noi trebuie să lăsăm deoparte mândria prostească şi să o ajutăm, fiindcă niciodată nu e prea târziu să facem ceva! 
       Să ajutăm, deci, cultura, făcând primul pas: respectând-o şi promovând-o! 

Dizgraţia şi cauzele ei

       Majoritatea dintre noi ştim ce este aceea dizgraţia. Pentru o cunoaştere exactă a termenului, dizgraţia este pierderea bunăvoinţei şi graţiei unei alte persoane. De cele mai multe ori, suntem incapabili să facem distincţia între ce este bine şi ce este rău, aşa că, în 99% din cazuri, suntem predispuşi spre a alege ceea ce este rău, fiindcă, după părerea noastră, care este şi total greşită, cea mai scurtă cale este şi cea mai uşoară şi bună.       
       Pătura socială cea mai afectată de aceste alegeri greşite sau care, în timp, se transformă în alegeri greşite sunt tinerii, în special cei ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate şi ei sunt lăsaţi fără niciun sfat părintesc, fără nicio povaţă despre cum s-ar putea descurca în viaţă. Când societatea este din ce în ce mai necruţătoare, iar standardele de viaţă cresc din ce în ce mai mult, ei sunt cei care au cea mai mare nevoie de părinţii lor, ei sunt cei care au nevoie să fie apăraţi de căderea în dizgraţie. Cu toate acestea, ei sunt cei care nu primesc ceea ce pretind.
         Plecarea persoanelor care le-au dat viaţă tinerilor se propagă ca un şoc asupra acestora, făcându-i să cadă într-o totală dizgraţie din care nu au şansa să iasă prea curând, fiindcă viciile, care se întâlnesc pe toate drumurile, sunt cele care îi pândesc cu viclenie pe majoritatea tinerilor, aşteptând primul semn de decădere din ochii societăţii. Orice persoană este  o viitoare posibilă victimă a acestui caz teribil, dacă nu ştie cum să se păzească sau dacă tratează subiectul cu nepăsare, cum fac cei mai mulţi dintre noi.      
       Ghinionul face ca majoritatea tinerilor să ajungă să facă cele mai multe greşeli în viaţă, distrugându-şi din start viitorul grandios la care probabil că visau. Cu toate acestea, doar închizând ochii, astupându-ne urechile şi trecând mai departe indiferenţi nu vom rezolva marea problemă a dizgraţiei. Mă refer aici, printre altele, şi la consumul de substanţe interzise: droguri, etnobotanice, alcool în exces, tutun şi chiar şi cofeină, care nu este considerată nocivă de majoritatea persoanelor. De altfel, viaţa de noapte pe care  o au majoritatea tinerilor lăsaţi nesupravegheaţi îi fac pe aceştia din ce în ce mai predispuşi atacului factorilor ce conduc cu repeziciune la o decădere din ochii lumii atât de rapidă, încât este chiar greu de luptat împotriva sa.    
 Puterea de răspândire a acesteia este din ce în ce mai mare în vremurile acestea crunte, în care situaţiile materiale sunt proaste, de cele mai multe ori, astfel că acest nou factor ce favorizează decăderea este readus în prin plan. Noi, oamenii, trebuie să ştim cum să ne păzim şi să luăm în serios acest caz care, de altfel, este foarte ocolit, mulţi temându-se să îşi spună punctul de vedere. De cele mai multe ori, oamenii se tem să spună lucrurilor pe nume, din cauza faptului că este posibil să fie luaţi în râs de persoanele ce cred că acest subiet este de o importanţă minoră în viaţa socială. Un subiect de multe ori ocolit este dizgraţia şi tinerii închid ochii la toate avertismente, tratând totul cu superficialitate, fiindcă nu primesc educaţia necesară înţelegerii diferenţei dintre bine şi rău. 
       Când suntem din ce în ce mai sensibili la aceste subiecte, posibilitatea întâmplării lor este mai mare, probabilitatea ca cineva să cadă în declin şi să nu mai valoreze nimc în ochii celorlalţi creşte pe zi ce trece, astfel că trebuie să ţinem garda sus şi să nu închidem ochii niciodată, să ne păzim întotdeauna de potenţialii factori care ne-ar putea conduce spre a ne pierde pe noi înşine în apele învolburate ale greşelii şi decăderii din societate.       
         În ciuda atâtor avertismente aduse în prin plan de majoritatea oamenilor şi instituţiilor, formele de cădere a dizgraţiei sunt dese şi se înmulţesc pe zi ce trece.
       Sunt atâtea ştiri despre adolescenţii care suferă din cauza totalităţii lucrurilor ce se întâmplă, din lipsă de părinţi care să îi îndrume sau poate din cauza neînţelegerii familiale, ale problemelor şi grijilor premature. Toate acestea ne fac pe noi, majoritatea, să pufnim dezaprobator... Şi atât! Nu suntem în stare să punem piciorul în prag în faţa dizgraţiei?! 
       Privim cu ochi răi pe fiecare persoană ce a avut ghinionul să cadă în vicii şi să se îngroape tot mai mult, însă nu facem nimic pentru a-l ajuta pe respectivul om şi pe viitorii care, din păcate, nu au să se lase prea mult timp aşteptaţi din cauza nepăsării de care dă dovadă lumea. 
       Când vedem o nouă ştire a unui tânăr ce a luat-o pe o cale greşită, doar ne întristăm. Singura reacţie a noastră este să închidem ochii, fără a face absolut nimic pentru a ajuta oamenii. Dacă mai toată lumea ar închide ochii, societatea s-ar duce de râpă, fără o şansa de reabilitare. Desigur, sunt ateatea şi atâtea persoane sau grupuri de persoane ce luptă împotriva totalităţii formelor de cădere în dizgraţie, însă este imposibil să o putem înlătura în totalitate. Cu toate acestea, luptând încontinuu, cu forţe noi, avem mai multe şanse să prevenim aceste lucruri şi reapariţia lor, pentru că, întotdeauna, indiferent cât de rău pare, lucrurile se pot rezolva.
         Pe lângă tineri, care sunt foarte predispuşi decăderii din ochii oamenilor din societate, sunt atâtea şi atâtea persoane care nu sunt în stare să se păzească, deşi capacitatea lor de a face diferenţa între bine şi rău este cu mult mai mare decât a unui tânăr abia ajuns să realizeze. O dată cu decăderea acestor oamenii, reproşul şi repulsia societăţii creşte din ce în ce mai mult, însă zadarnic. Cu toate acestea, nu facem decât foarte puţine lucruri pentru a schimba dura realitate.
       Atenţia noastră trebuie să se îndrepte către această dizgraţie, spre toate formele ei, fiindcă, doar ştiind cu ce ne confruntăm, şansele noastre de reuşită cresc din ce în ce mai mult! Trebuie să ne impunem, să spunem NU căderii în dizgraţie!