A facut-o din nou. Viata a mintit din nou cu o neplacuta nerusinare, incercand a-mi da impresia ca am vreo sansa. Deja sperantele se naruiau, visele dispareau, tot ce constituia viata mea se spulbera incetul cu incetul, fara sa-mi lase vreo alegere. Nu faceam decat sa privesc cum totul se duce de rapa... Si nu reactionam.
Vlaga im fusese stoarsa din trup cu atata cruzime, incat acum eram incapabila sa ma ridic iarasi. O mai facusem, insa niciodata nu cazusem de atat de sus. Cand lumea imi fusese mai draga, totul mi se naruise, viata luandu-mi aripile.
Mi-a fost taiat singurul mijloc de a zbura spre visele mele. In acel moment, am inceput sa mor incet. Greutatile vietii ma copleseau, desi eram doar un copil. Lovita din toate partile de viata, de veninul adus in urechile mele de vorbele "prietenilor". Totul ma dezamagise, eram la pamant si nu ma puteam ridica.
Strigam dupa ajutor, insa asta se intampla doar in mintea mea. Doar in inima mea. Glasul nu mai era auzit acum de nimeni si de nimic. Ranita, insangerata si inecata in propriul lichid vital, amestecat cu venin uman, zaceam plangand. Lacrimile sarate se amestecau incet cu lichidul rosu al sangelui.
Infernala, durerea imi chinuia trupul.
"Nu tipa... " imi spuneam in minte. Incercasem sa tip pana atunci si ma duruse mai tare. Nu doream sa se intample iar, ma saturasem de tot. Hotarasem sa nu dau atentie oricarui factor ce m-ar fi putut face sa simt din nou neplacerea vietii si, o buna bucata de vreme, reusisem. Dar nu a tinut mult.
Lovita iarasi, m-am prabusit, ramanand capabila doar sa ma plang de jalnica stare in care ajunsesem. Totul se datora parasirii de prieteni. Cei ce spusesera candva "sunt langa tine orice s-ar intampla" si-au luat pe rand talpasita din viata mea, lasandu-ma cu ochii inlacrimati, sperand ca poate va veni cineva si din nou imi va arata ca exista acel concept de "prietenie".
Ma minteam ca va veni cineva, ma amageam singura cu gandul ca nu e totul pierdut.
Eu eram cea care, in trecut, nu acceptam nicio minciuna. Respingeam cu totul ceea ce insemna o iluzie, o plasmuire simpla a unei realitati complexe. Nu intelegeam ce s-a intamplat cu mine si doream sa trec peste tot, dar nu eram capabila...
La pamant cu tot ce insemna moral, zaceam. Refuzam orice ajutor din partea oricarei persoana ce se oferea. Erau si asa prea putini, din pacate. Nu mai voiam sa ma apropii de prieteni, doream sa uit totul si ma straduiam sa fac acest lucru. Imi era greu, intr-adevar, dar nici nu doream sa ma mai apropii de prieteni. Ma izolasem, ma retrasesem in mine.
Doar eu si constiinta mea mai existam acum, intr-o camera goala, rece, plina de amintiri dureroase. In mintea mea inca erau reale momentele cand ma distram cu cei ce mi-erau, in trecut, prieteni. Dar toti plecasera, iar ceea ce ma durea cel mai mult era ca nu primisem niciun cuvant de despartire.
Oare eu am gresit?
Intrebarile erau de prisos in aceste momente, si totusi erau prezente... Erau nelipsite din viata mea. Oricat mi-as fi dorit, nu mai puteam tine pasul acum cu viata, ma simteam abandonata de tot. Doream o reintoarcere in trecut, alaturi de ai mei, dar, in acelasi timp, nu voiam sa sufar din nou cand aveau sa se indeparteze din nou.
De ce e asa de greu sa accepti lucrurile? Viata e asa complicata, incat uneori ma afund in propriile ganduri, trairi si dureri interioare. As vrea sa pot face ceva, insa m-am ascuns printre minciuni. Au ajuns prietenele mele, ajutoarele mele. M-au protejat.
Stiu ca protectia lor e doar un paravan care sa acopere raul pe care, de fapt, mi-l provoaca, insa nu reusesc sa ma ridic de la pamant, nu pot sa uit, sa trec mai departe. Nu pot sa ma reacomodez cu ceea ce insemna, inainte, prietenia. Nu puteam lupta din nou pentru a-mi recapata aripile pierdute.
Se spune ca orice copil e un inger, pana intr-un anumit moment. Dar daca nu ai aripi, ce esti? Un simplu om nu ai cum sa fii, nu dupa ce ai ajuns sa suferi mai mult decat acestia. Cunoscand suferinta, treci prin viata. Invingand suferinta, iti castigi locul in a-ti continua traiul. Stiu!
Insa nu gasesc adevarul... Nu-l mai pot accepta. Fuge de mine, ma ignora si ma trateaza ca si cand nu sunt decat un simplu cobai al existentei umane. Sunt ca un soarice, iar laboratorul e insasi viata care ma supune sutelor si miilor ei de experiente mai periculoase sau mai putin periculoase. Eram prea demoralizata acum, insa, incetul cu incetul, deveneam omul de stiinta.
Incepeam sa studiez, sa inteleg etapele vietii. Dar nu evoluam, ramaneam pe loc. Era un anumit punct la care ma opream, neputand inainta. Nu-mi placea, insa era tot ceea ce puteam face spre a uita totul era sa ma ingrop in a studia. Ceea ce ma interesa era sa intorc adevarul inapoi la mine, era lucrul esential al vietii mele.
Ajunsa aproape de mine, o anumita persoana imi spusese:
- Daca vei redescoperi acea dorinta de a sti doar adevarul si de a uri minciuna, vei redeveni tu.
Fusese o vorba inteleapta, insa in acel moment am fost prea oarba pentru a putea vedea acest lucru. Uram sa se intample asta, uram sa nu-mi dau seama... Si totusi, erau momente cand nu puteam intelege de ce e asa de greu sa pricep niste lucruri ce imi fusesera necesare in trecut. Chiar trebuia sa imi fie atat de greu... ?
De mica urasem sa ma complic, iar acum viata era complicata. Uram asta, doream sa fac ceva, insa ma simteam incapabila sa ating punctul din care sa ma pot ridica. Desi inca speram, doream sa redevin cine fusesem, o alta parte din mine refuza asta.
Ma simteam incapabila acum de orice, indiferent de ce mi s-ar fi cerut. Cu toate acestea, am lasat timpul sa treaca. Mi-am analizat amintirile, gandindu-ma cu seriozitate la ceea ce e de facut in viitor. Trebuia sa scap de nepalcuta pasa in care intrasem, asa ca luptam din rasputeri.
In timp, totul se limpezi: acceptasem sa ma mint singura. Intelegeam incetul cu incetul ca gresisem foarte mult, dar nu puteam schimba acum toate cele cate se intamplasera de-a lungul timpului cu mine si cu cei din jur. Oricat mi-as fi dorit, era imposibil.
Si totusi, cand am crezut ca sunt pierduta, ca nu-mi voi recapata dorinta de a zbura spre visele mele iarasi, s-a intors o prietena. Singura care nu ma parasise, ce-mi fusese aproape mereu. Desi o indepartasem eu, ea nu renuntase sa imi arate prietenia ei si faptul ca ma ajuta neconditionat.
Foarte lent, am inceput sa mi-o reapropii. Clipele grele le treceam acum mai usor, ma simteam mai bine. Traiam acum, incepeam sa percep ce insemana sa te bucuri de viata, ce inseamna sa ai pe altii aproape de tine, gata sa te ajute.
Ma vindecasem partial de ceea ce traisem... Si eram fericita ca, in sfarsit, puteam distinge adevaratul chip al minciunii. Acum ma puteam ridica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu