Singur pe strada

    - Da! am strigat usor trist cand mi-am auzit camaradul strigandu-ma. Eram obosit, dar imi continuam ultimul capitol din prima mea carte.
    Eram epuizat de-a dreptul. O saptamana la rand dormisem doar cate doua-trei ore pe noapte. Rar ma apuca oboseala, iar atunci imi era imposibil sa fac altceva inafara de a zace intr-un pat moale dintr-o camera sumbra.


    - Ai grija ce faci! mi se adresa cel mai bun prieten intr-o noapte. Eram putin baut si ma hotarasem sa plec acasa, deoarece avusesem o idee geniala pentru cartea mea.
    Nimeni nu incercase defel sa ma opreasca, deoarece stiau cu totii ca nu sunt vitezoman. Ma simteam in regula, astfel ca m-am incumetat.
    - Si voi s-aveti grija! m-am adresat prietenilor mei ramasi la petrecere.
    N-am asteptat raspuns; am demarat in forta grabit sa ajung acasa. Ideea ce-mi venise n-avea sa-mi dea pace nici mort. Trebuia s-o pun in practica, mi se parea cea mai buna din cate exista.
    Eram asa de fericit! Si totusi, eram foarte- foarte obosit. Nu puteam sa ma culc pana nu scriam noul capitol, asta era cert. Am apasat pe pedala de acceleratie, iar viteza mea crescu.
    Orasul era intunecat, iar strazile, pustii. Nu era nici urma de trecator, iar eu eram asa de obosit, incat, din cand in cand, imi inchideam ochii pentru o fractiune de secunda.
    Se intampla asta de trei sau patru ori. A cincea oara, ochii mi s-au inchis iar din pricina oboselii de nescris.
    In acel moment, am auzit un claxon puternic, iar cand pleoapele mi s-au ridicat, pupilele mi-au fost invadate de o lumina orbitoare. Erau faruri.
    O masina se apropia cu viteza.
    Mi-am pus mainile,  sa virez, pe volan, dar parca intepenise. Impactul a urmat cateva momente mai tarziu.
    Am simtit o durere crunta in abdomen, apoi m-am lovit cu capul de volan si m-am cufundat intr-un intuneric de mormant.

   
    ,, Nu mai vreau s-aud cum plange sufletul tau… Ma doare…”

    M-am trezit. Lumina puternica. Zgomot. Durere.
    Pleoapele mi s-au zbatut puternic.
- Se trezeste!
    Intuneric…

    - Dylan! Striga o voce de fata.
   
    ,, Nu mai vreau sa vad cum plange sufletul tau, ma doare, stii ca ma doare cand te uiti spre Cer, acolo voi fi eu… Aproape de tine mereu.”
    Refrenul imi suna nebuneste in minte, iar eu nu eram capabil sa-l tin la distanta. Mi-era rau. Capul ma durea, imi vajaia, iar trupul… Ei bine, trupul nu mi-l mai simteam decat vag, foarte vag. Doream sa ma misc.
    Ochii mi s-au deschis incet, iar eu am vazut o lumina foarte puternica invaluindu-ma.
    - S-a trezit iar…
    ,, Oare unde ma aflu? “ m-am intrebat confuz.

     N-aveam habar pentru care motiv imi reveneau nebuneste aceste amintiri in mintea-mi si asa zbuciumata.
    Speram ca aveam sa uit accidentul, dar inca ma resimteam de pe urma-i. Eram momente cand ma dureau si acum abdomenul, bazinul picioarele si chiar si capul.
    Avusesem multiple fracturi, dar imi revenisem si, in afara de aceasta, ma simteam bine.
    Toti prietenii avuti disparusera. Camaradul ramas nu era altceva decat plasmuirea mintii mele. Eram un nebun constient de nebunia mea.
    Nu ma simteam prea rau. David, camaradul meu, murise in urma cu douazeci de ani la doar douazeci si doi de ani, varsta la care avusesem eu accidentul. ,, Acelasi loc.” imi spusesem eu, iar el mi-o confirmase.
    David existase si mi-o dezvaluise punandu-ma sa caut. Avusese dreptate, traise cu adevarat.
- Esti bine? ma intreba punandu-se langa mine-n pat.
“ Unicul ramas langa mine” mi-am spus, privindu-l.
- Plec in alta lume, i-am spus. Curand.
- Stiu.
Dialogul era atat de sincer, incat eram fericit.
- Ma vei primi ca prieten? Ma vei calauzi?
- Da.
Iubeam sa aud aceste raspunsuri scurte din partea lui!



Doua ore mai tarziu, ma aflam in cada. Eram fericit, cartea mea fusese publicata si era cautata. Prinsese la public, spre marele meu noroc.
Spuma ma inconjura, iar apa calda imi dezmierda trupul.
- Ma ajuti? am intrebat. Mi-e frica!
Da, eram un fricos. I-am simtit mainile calde pe umerii mei, apoi am fost impins in jos, in apa.
    In mai putin de cinci minute, plamanii imi erau inundati cu apa. Ma abandonasem Mortii, deoarece toti ma abandonasera, ma lasasera singur pe strada.
- Imi pare rau c-ai renuntat la lupta. Ai fi putut castiga.
    - Am preferat sa fiu cu tine, i-am spus lui David la ureche. Reusisem sa ma intorc la el Mort.
M-am abandonat in bratele sale, inchizandu-mi ochii si primind dezmierdarea buzelor sale.