O saptamana la spital

    Era marti. Diriginta ne-a dat drumul de la scoala, datorita faptului ca urma sa fie greva si nu avea rost sa mai stam, asa ca am sunat-o pe mama.
    - Eu am scapat. Tu ce faci?
    - Bine. Vino la mami, sa mergem la ecograf.   
    In ciuda protestelor mele, am reusit sa ajungem si pe acolo. M-a pus acel domn pe masa si mi-a dat cu "maclavais" pe burta, apoi a inceput sa ma caute cu acel micut aparat pe burta. S-a uitat atent la rinichi, dupa care a insistat asupra apendicelui. M-a si palpat, dupa care s-a uitat mai atent, sa vada ce am. Mi l-a pus si pe inima si a dat sunetul mai tare, spre a auzi cum imi bate inima. Ma amuza... Si cand ma pipaia imi venea sa rad, dar m-am abtinut si am tacut.
    Intr-un final, veni si diagnosticul:   
    - Ai apendicele inflamat. Mergi de urgenta la spital...
    Bun, toata tarasenia se incheiase. Mama era ingrijorata, dar eu eram sigura ca mi se va spune ca nu am nimic, avand in vedere ca doctorul Radu imi spuse ca nu am nimic. Pana la urma, am anuntat-o pe Mira, fiindca nu voiam sa nu stie de mine... Si apoi, a doua zi, cu bagajele facute si toate rezolvate, m-am dus la spital.
    - Fiti amabil, domnule doctor, i se adresa mama domnului F., cel mai bun doctor chirurg din oras, fiica mea acuza dureri in partea dreapta si daca ati putea s-o consultati si pe ea...
    - Da, tata, intra! imi spuse si m-am dus in acel cabinet. M-a dezbracat, m-a palpat pe burta si, pana la urma, cand mi-a dat in partea apendicitei cu mana, am tipat de durere. Ridica ochii spre mine cu atentie, ma analiza, apoi imi spuse: Pasarico, ai un apendice care doare. Il scoatem.
    Nici nu stiam ce sa mai cred, daca era un vis sau era realitatea. Ingrijorata, am fost dusa in salon, gata de operatie. Pana m-am schimbat eu, mi-au fost luate analizele. Doamna M., o asistenta, imi lua sange si, in tot acest timp, mama intreba:
    - Cand o opereaza? Maine?
    - Ce maine, doamna? veni raspunsul prompt. Acum!
    Am inceput sa plang in acel moment, dar o alta colega de salon, doamna Flori, ma calma, spunandu-mi sa am incredere in mine. Eram in data de 16 noiembrie atunci, iar eu nu eram nici pe departe gata de vreo operatie. Ingrijorata, am fost dusa la sala de operatii, unde mi-am cunoscut anestezista.
    Dupa o serie de intrebari, mi-a fost facuta de proba o injectie, sa vada daca sunt cumva alergica la anestezic. Din fericire, nu am avut nimic. M-au cantarit: aveam 53 de kilograme cand am intrat in spital. M-au dus in sala de operatie... Mi-era frica sa ma uit la aparatura sau la orice, tremuram. M-au intins pe o masa subtire, mi-au legat mainile si picioarele, apoi mi-au facut anestezia.
    - Sa nu te sperii, vei ameti curand si apoi vei adormi.
    "Tatal nostru care esti in Ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau, fie-mparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in Cer, asa si pe Pamant. Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si ne ierta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Amin! Doamne, te implor sa ma trezesc din operatie, dupa anestezie, si sa nu apara complicatii... "
    Aveam ochii inchisi, si cand i-am deschis, deja totul se invartea. Persoana care imi punea aparatele de inima pe piept, un barbat cu ochii albastri, se uita la mine.
    - Am ametit...
    Si apoi, firul s-a taiat.

    M-am trezit in reanimare. Mama si tata erau pe langa mine si in jurul meu era o liniste de mormant. M-am ridicat in coate sa vad in jur, dar mama m-a certat, ca puteam ramane cu dureri de cap toata viata daca ma ridic. M-am lasat in jos... Ma durea ingrozitor capul pieptului, imi venea sa plang.
    - Mi-e foame! am strigat tare, spulberand linistea. Toata lumea a inceput sa rada. Ma doare, mami! m-am plans si apoi mi-am ridicat patura: aveam operatia pansata si un tub in care mi se scurgea lichid. Era un dren, si doctorul mi-a explicat ulterior ca-l aveam spre a se scurge in el puroiul. De altfel, acolo era si un lichid rosu, deoarece mie mi se apropia menstruatia.
    Nu m-ar fi operat daca nu era o urgenta. In fine, a doua zi am fost mutata in salon. Am suferit ceva timp, deoarece ma durea ingrozitor. Uneori nu-mi gaseam pozitia, mama era innebunita de durere ca ma chinuiam, ne certam ca tutele una cu cealalta, de furie si frustrare. Incet-incet insa, mi-am si revenit, ajunsesem sa ma dau singura jos din pat si, pe deasupra, avusesem o multime de vizite: Ana, care a venit inca din prima zi, cand eram in reanimare, Andrei si Andra, Denis, Nitu, Marius, Bogdan Badea, Dan Cutu, Bodi si chiar si Didel, care nu avea voie in spitale. Au venit si Luminita si cativa colegi, dar ce m-a bucurat cel mai mult e ca m-am imprietenit cu doamnele din salon, doamna Flori, doamna Mia, doamna Doina si chiar si cu babuta, cu mamaia, care imi zicea "soarice" fiindca mancam foarte mult.
    Am intampinat si multe greutati, de exemplu cand sa cobor, cand ma plimbam,fiindca stateam si inca stau aplecata si acum, la o saptamana. Nu ma pierdut timpul prin spital, ci am citit din Harry Potter iar, caci simt nevoia sa ma bucur iarasi de acele carti, am scris la engleza, m-am pregatit, deci, nu am stat degeaba.
    Spre sfarsit mi-a fost mai greu, cand stiam ca aveam sa plec si timpul trecea  foarte incet incet. Ramasesem doar eu si mamaia, fiindca celelalte femei plecasera, si ne mai intepam, alte ori ne intelegeam... Mai multe. Am tinut branula la mana cred ca trei zile, si un tip foarte rau, cu apucaturi de gay, mi-a impins serul ca un nenorocit om ce e foarte rapid si foarte tare, facandu-ma sa plang. Deja ii prinsesem frica. A doua zi era din nou de servici si eu trebuia sa fiu pansata si sa-mi traga tubul de dren inca un centimetru. Cand l-am vazut, am izbucnit in plans.
    - De ce plangi? ma intreba si mama a rapsuns in locul meu:
    - Intr-o dimineata i-ati facut injectia cam tare, acum ar trebui sa fiti mai bland.
    - A, da? Eh, atunci am s-o fac si mai tare!
    Am inceput sa plang si eu si mai tare si s-a luat mama la cearta cu el. In fine, m-a pansat alta femeie. El nu mai dadea ochii cu mine. Doctorul, o persoana de milioane, s-a comportat superb cu mine, e un om foarte bun, care mi-a ridicat din start moralul si m-a facut sa ma recuperez mai rapid.
    Acum, pe ultima suta de metri, cand sa plec acasa, mi-au scos drenul. M-au avertizat ca-mi va supura si am stat linistita, dar cand domnul doctor a venit si mi-a vazut operatia, si am vazut si eu ca supurase, m-am ingrijorat. M-au pansat, mi-au scos firele, apoi am plecat acasa.
     Luni trebuie sa merg sa ma vada din nou. Pe fisa mea scrie clar negru -sau albastru- pe alb "peritonita". Mersi, Doamne, ca am scapat.
    Cam atat de la Spitalul Judetean Alexandria.

     P.S.: Mi-au venit idei la cartea inceputa cu Jason. Abia astept sa ii spun Mirei.




Aceasta povestioara face parte dintr-o serie de memorii ale mele.