Iubirea prezentată în poezie în funcţie de curente literare (tema literatura)

„Pentru antici, poezia este o aventură a spiritului ce caută, ne instruieşte, ne comunică o cunoaştere.”(Aristotel)

            Poezia este o formă de artă în care limba este utilizată pentru calităţile sale estetice şi evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificaţia sa aparentă. Poeziile sunt forme de exteriorizare a sentimentelor, ideilor şi gândurilor unui poet.  

            Curentul literar defineşte activitatea literară a scriitorilor dintr-o anumită perioadă de timp, ce au aceleaşi principii estetice, folosite în operele lor. Termenul de curent literar defineşte, de asemenea, şi determinarea social-istorică.
Toate principiile unui curent literar sunt exprimate într-un program literar, însă acesta nu este suficient pentru descrierea unui curent. Sinonimul acestui concept este cel de "mişcare literară", iar un alt termen, însaămult mai îndepărtat, este cel de "şcoală literară".

1.      Romantismul

            Romantismul a apărut în secolul al XVIII-lea şi s-a întins până în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul căruia este cultivată sensibilitatea, imaginaţia şi, în acelaşi timp, fantezia creatoare. Raţiunea trece pe un plan secundar în cadrul acestei teme. De obicei, totul se desfăşpoară într-un cadru natural, şi majoritatea lucrărilor se inspiră din trecutul istoric sau din tradiţii şi folclor. Romanticii sunt într-o  melancolie profundă, valorifică prin simbol şi metaforă lucruri mitice.

            În cadrul curentului literar romantism, se acordă o importanţă aparte sentimentelor omeneşti, în special iubirii, trăirile interiore armonizând perfect cu natura ce ocroteşte iubirea. În general,  romanticii crează eul liric pe baza imaginaţiei şi sentimentelor, nicidecum a raţiunii.

            Curentul aceasta literar se preocupă în mod special de  definirea timpului şi a spaţiului în concordanţă cu spiritul uman, aşadar, romantismul se bazează şi pe filozofie. Se utilizează procedee artistice variate,

            Scriitori ca Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo etc. se numără printre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent literar. Romantismul este pe culmile sale de glorie însă în opera lui Eminescu, ultimul mare poet european romantic.

            Poezia romantică respectă cu exactitate elementele de versificaţie.

            În literatura română, romantismul se desfăşoară în trei mari etape: preromantismul, romantismul propriu-zis şi romantismul posteminescian.

           

Preromantismul

Preromantismul, cunoscut şi ca fiind romantismul scriitorilor paşoptişti, se caracterizează prin gustul burghezului, e domestic, ideizant, idilic şi conservator, cultivă pasiunile temperate, plăcerile simple şi comfortul spiritual, creaţiile sunt mediocre.

            Reprezentanţii acestei etape sunt Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri.

Romantismul propriu-zis

Numit şi „romantismul eminescian” sau „romantismul înalt”, este caracterizat prin faptul că dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces, apar misticismul şi ocultismul, dezvoltă pasiuni înflăcărate şi o capacitate aparte de a crea, în paralel cu lumea reală, diferite universuri imaginare.

Reprezentantul acestui cult literar este Mihai Eminescu, poetul romantic ce a influenţat opera tuturor poeţilor români ce i-au urmat.

Romantismul posteminescian

Acest tip de romantism reactualizează temele şi mijloacele clasice şi romantice, conferind o forţă nouă, expresivă, marchează reacţiile lumii literare româneşti la depăşirea apogeului de creaţie pentru Eminescu, sprijinind apariţia unor autori ce nu s-au impus sau care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie din simbolism, semănătorism etc.

Reprezentanţii acestui cult sunt George Coşbuc, Alexandru Macedonski, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga.           

1.1.Iubirea  în opera lui Eminescu

Eminescu face parte din a doua generaţie romantică, sau „romantica târzie”, el activând literar mai bine de zece ani.

Temele sale provin din tradiţia românească. Eminescu aduce elogii naturii în opera sa, văzând-o ca o ocrotitoare a dragostei. În poeziile sale, iubirea întotdeauna se desfăşoară în natură. Dragostea idilică devine pierdută, iar poetul e cuprins de temeri.

Tema iubirii şi naturii sunt veşnic prezente în poezia sa. Eminescu dezvoltă în creaţiile sale ideea de natură devenită confidentă a dragostei celor două persoane.

            Ultimul poet romantic prezintă în poezii ca „Lacul”, „Sara pe deal”, „De-aş avea”, „Dorinţă”.

“Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi esti dragă.

 Ne-om razima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (Sara pe deal)

“Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz. “(Dorinţă)

           

De altfel, în poezia eminesciană este marcată apariţia personajelor mistice. De exemplu, Luceafărul e creat pe baza mitului Zburătorului, aparţinând mitologiei româneşti.

“Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!(…)

O, vin'! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă. (…)

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.“(Luceafărul)

           

2.      Simbolism

Simbolismul e o mişcare literară introdusă prin poemele şi textile lui Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi ai mişcării sunt Ion Minulescu şi George Bacovia. Apare la finele secolului al XIX-lea în Franţa, ca reacţie împotriva romanticilor.

Acest current literar e caracterizat prin raportul dintre simbol şi eul poetic. Sugestia este maniera artistică a simbolismului. Tema generală e constituită de starea confuză şi nevrotică a poetului în scoietatea incapabilă să înleţeagă adevărata artă.

Poezia simbolistă exprimă atitudini poetice sau stări sufleteşti specific acestui current: dezgust, tristeţe, oboseală, apăsare, disperare, spaimă sau nevroză ,totul fiind doar sugerat, niciodată numit.  

În cadrul simbolismului se realizează corespondenţa dintre cuvinte şi elementele naturii. Trăsăturile din natură sugerează starea interioară a eului liric. Sunt preferate imaginile fără un contur precis.

Poezia ce aparţine simbolismului trezeşte simultan simţurile cititorului. Versul liber apare aici ca o noutate, iar refrenul apare prin repetiţia cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.

2.1. Iubirea în opera lui Minulescu

Minulescu este un poet şi prozator român reprezentant al simbolismului în literature română. Poezia sa cântă mirajul ţinuturilor exotice, marea, aspiraţia spre absolute, stările enigmatic ale sufletului, apăsate de melancolie, ispita erotică şi moartea, totul într-un limbaj sonor specific.

Viziunea lui Minulescu în poeziile sale este cea a unui umorist sentimental fantezist.

Romanţă fără ecou

Iubire, bibelou de portelan,
Obiect cu existenta efemera,
Te regasesc pe-aceeasi etajera
Pe care te-am lasat acum un an...

Iti multumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntimplat?...
Ce suflet caritabil te-a pastrat
In lipsa mea,
In lipsa ei,
In lipsa noastra?...
Ce demon alb,
Ce pasare albastra
Ti-a stat de veghe-atita timp
Si te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Si nu te-ai prafuit?...

Iubire, bibelou de portelan,
Obiect de pret cu smaltul nepatat,
Ramii pe loc acolo unde esti...
Să nu te misti...
Si daca ne iubesti --
O!... daca ne iubesti cu-adevarat --
Asteapta-ne la fel inca un an...
Un an macar...
Atât...
Un singur an...

Iubire, bibelou de portelan!...

Minulescu tratează iubirea într-un stil aparte. În poezia sa, poetul are o muzicalitate zgomotoasă, lasând de înţeles ce instrumente o provoacă.

Poetul foloseşte diferite simboluri pentru iubire în cadrul poeziilor sale, folosind deseori metafore. De altfel, prezenţa referenului dă muzicalitate versurilor operei sale.

3.      Modernismul

Modernismul apare la sfârşitul secolului al XIX-lea, curent literar schiţat în mare de adepţii simbolismului şi naturalismului, ei fiind între primii interesaţi de experienţa subiectivă şi studiul psihologiei personajelor.

Naşterea acestui curent se identifică cu romantismul târziu şi sombolismul, încadrat de unii critici literari laolaltă cu moderniştii. De-a lungul timpului, se vor forma mai multe curente formate ca reacţtii la estetica sa.

3.1.Neomodernismul

Curentul neomodernist apare în 1941, doi ani mai târziu apărând o nouă etapă în evoluţia neomodernismului, odată cu înfiinţarea Cercului Literar de la Sibiu.

Poezia postbelciă se împarte în trei perioade: realism-socialist (proletcultism), neomodernism – anii 60, şi postmodernism – anii 80.

Neomodernismul se caracterizează prin faptul că reprezentanţii au vrut să redea poeziei atributele firescului şi libertatea alegerii formelor de exprimare. Demersul e posibil numai în contextul dezgheţării ideologice de la începutul anilor 1960, când autorităţile tolerează, parţial, formele de expresie, fără a abandona idea abrodării unor teme corespunzătoare ideologiei ideologia comunistă.

Poeţii reprezentanţi ai acestui curent sunt Nicolae Labiş, doar în anumite aspecte ale operei lui, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Mircea Dinescu. Ei sunt cei ce încearcă o revenire la metaforele subtile şi la imaginile bazate pe limbajul ambiguu.

Neomoderniştii abordează condiţia omului, moartea, iubirea, nostalgia după optimismul tinereţii, reflecţia filozofică. Neomoderniştii adoptă o atitudine ludică, ironică.

Emil Bota, Şt.Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu sunt poeţi consideraţi ca fiind aparţinători ai neomodernismului, fiindcă în trecut le era interzisă publicarea.

3.2.Iubirea în poezia lui Nichita Stănescu

O operă considerată foarte originală, poezia lui Stănescu este foarte greu de încadrat într-un singur gen. Nichita e un poet modern iubit şi apreciat de criticii literari, operele sale fiind traduse în multe limbi.

Poetul vede lumea ca o metaforă, poezia sa fiind metaforă pură. Cuvintele folosite de el au un sens şi o logică cu totul diferită. El comunică dragostea prin natură.

Stănescu nu se referă la o dragoste propriu-zisă, nici pe departe, ci dedică poeziile sale ideii de femeie. El nu e îndrăgostit de o anume persoană, ci de ideea de a fi indragostit.

  „Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

            Între ape, numai ea era pământ. » (Evocare)

Opera sa este plină de simboluri, iubirea aici nu este pasională, iar atracţia este de fapt o atracţie între idei. Stănescu atribuie iubirii un scop existenţial, dând acesteia sensuri surprinzătoare.

 „ Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
             sub cortul adormiţilor gutui
            şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
            văzduhul serii mi-ar părea căprui.   „ (Lună în câmp)

4.      Postmodernismul

Postmodernismul este un curent literar ce apare în a doua jumătate a anilor 60, existând până la ora actuală. Literatura aceasta activează până la sfârşitul anilor 80 în ascuns, prin cenacluri literare şi grupuri.

Poezia postmodernistă îşi împrumută poeticului din acea modernă. Epoca postmodernă nu înseamnă o nouă poezie, cum se întâmplă cu epoca modernă. Mircea Cărtărescu accentuează latura autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă a curentului.

Reprezentanţi ai postmodernismului sunt poeţii Elena Stefoi, Ion Stratan, Romulus Bucur, Aleaxandru Muşina, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Marian Drăghici, Paul Vinicius, Costel Stancu etc.

4.1.Iubirea în opera lui Cărtărescu

Cărtărescu are un stil cu totul diferit de ceilalţi poeţi prezentaţi mai sus de a scrie poezii. La el, dragostea nu mai e între oameni, ci apare o dragoste figurată, între obiecte.

„Oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
Nu vrei să te urci la mine? Bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
Nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?” (Să ne iubim, chera mu)

      Sunt şi versuri în care Cărtărescu vorbeşte la modul general despre dragoste, filozofând despre aceasta.

„Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
Când eşti nefericit nu are sens să o spui.

Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
Când eşti la pământ cine se interesează de tine?
Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?”(Când ai nevoie de dragoste)

“Într-o zi chiuveta căzu în dragoste,
Iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie.
Se confesă muşamalei şi borcanului de muştar,
Se plânse tacâmurilor ude.”(Poema chiuvetei)

        Poetul abordează de multe ori dragostea în opera sa, o dragoste ciudată, desfăşurată între obiecte.

5.      Concluzii

Observăm cum, de-a lungul timpului, perceperea iubirii se schimbă. În cadrul romantismului, Mihai Eminescu ne redă dragostea în strânsă legătură cu natura, cele două fiind nelipsite din opera sa. Aici, iubirea este propriu-zisă, redată şi înfăptuită ca atare în natură, în ocrotirea acesteia.

Poezia respectă normele de versificaţie cu exactitate aici.

Urmează Ion Minulescu, în cadrul simbolismului, poezie în care simbolul este redat prin sugesti. Minulescu redă iubirea prin jocuri bine gândite de cuvinte, sugerând-o doar, fără însă a-i da cu exactitate o formă, un contur după care să ne putem ghida.

Iubirea este tratată ambiguu, la nivelul unei idei neclare din mintea poetului.

Apare versul liber, utilizându-se muzicalitatea printr-un refren.

Nichita Stănescu îmbină, în neomodernism, ideea de simbol, tratând tema iubirii doar la nivelul de idee. Poezia lui Nichita Stănescu este plină de metafore, lipsită de elemente de versificaţie.

Folosind simboluri din natură, Nichita Stănescu ne redă stările sufleteşti metaforizând, tratând iubirea doar la nivel de idee.

Mircea Cărtărescu tratează la un alt nivel tema iubirii, atribuind obiectelor insuşirea aceasta de a oferi afecţiune. E un mod ciudat de a vedea lucrurile, accesibil prin uşurinţa cu care sunt scrise versurile poeziior.

Dragostea, în poezia sa, este la un nivel lesne de înţeles tuturor prin intermediul personificării obiectelor.

Elementele de versificaţie lipsesc şi aici.

           

Tragem concluzia că  tema iubirea este tratată diferit de-a lungul celor patru curente literare. Pe măsură ce ne apropiem de prezent, stilurile poetice se schimbă, iubirea fiind tratată altfel. De la uşurinţa şi originlitatea cu care Eminescu ne redă dragostea înfăptuită sub aripa protectoare a naturii, trecem prin iubirea abstractă prezentată de Minulescu şi ideea de iubire a lui Nichita Stănescu, prezentată prin metafore, şi ajungem la iubirea văzută de la un alt nivel, de sus, observând cum obictele sunt personificate şi puse în situaţia de a nutri sentimente pentru alte obiecte.

Tema iubirea este redată diferit de-a lungul timpului în cele patru curente.

După părerea mea, perceperea iubirii la poeţii reprezentativi din diferitele curente literare depinde în mod direct şi de modul cum societatea se schimbă. Nu este neapărat o evoluţie sau un alt mod de a vedea lucrurile, dar iubirea este văzută în funcţie de normele societăţii, aflate într-o veşnică schimbare.