Cum pot unii să-şi dorească centrală? Doamne, personal, le urăsc din toată inima. Din nefericire, nu am norocul să am o sobă de-aia mare, antică, de teracotă. Sobele alea te încălzesc cu suflet cu tot, nu lasă părticică din tine neîncălzită.
Centralele de încălzit sunt... reci. Reci, şi îţi dau o răceală adâncă până în măduva oaselor. Neplăcută, dură, chinuitoare. O răceală lipsită de sentiment.O răceală grea.
Nu aş da pe nimic în lume căldura dogoritoare a unei sobe de teracotă.
Mi-aduc aminte de soba bunicului, mereu fierbinte în cele mai friguroase zile de iarnă. Ieşeam şi zburdam de nebună, cu Codiţă, căţeluşul meu bătrân, prin curte. Erau ierni când nu prea aveam zăpadă... Şi ierni când trecea zăpada peste mine, cea din trecut, peste copilul de jumătate de metru, infofolit cu toate hainele de către mamă şi durduliu din cauza volumului unei gecuţe roz, mult prea groasă pentru a mă putea mişca normal.
Când era zăpada de un metru şi jumătate, şi Codiţă se pierdea prin ea, eram nevoită să mă avânt după el. Aşadar, oricine trecea pe stradă putea vedea o gogoaşă roz şi o "nevăstuică" de culoare maronie alergând unul după altul în zăpadă. Era o imagine ce-i distra pe mulţi.
Pe măsură ce anii au trecut, am crescut. Nu abandonasem însă excursiile în zilele cu ninsoare. Ieşeam din casă, deşi îngheţau pietrele, şi mă jucam cu Codiţă, alergam prin grădină, mă aruncam în zăpadă şi mă tăvăleam cu el. Mi-aduc aminte şi acum cu plăcere de îngerii aceia pe care îi făceam trântită în zăpadă, cu micuţul meu căţel sărind să-mi lingă faţa îngheţată.
După "doza" de frig zilnică, intram în casă. Eram roşie la faţă şi nu-mi simţeam degetele, aveam toate perechile de ciorăpei, în jur de trei la număr, ude din cauza zăpezii ce-mi intra în ghetuţele joase şi butucănoase, de piele. Primul loc unde fugeam era soba.
Mereu mă dădea mama afara şi mă mătura. Aveam zăpadă şi în cap, prin părul negru şi creţ ce ieşea din căciuliţă. Eram ninsă, şi mama mă scutura cu mătura, în timp ce Codiţă sărea agitat pe lângă mine, pe picioarele mele. Totdeauna, când îmi băteam uşor pulpele, sărea cu lăbuţele din faţă pe mine şi mă aplecam, pupându-l pe nasul mic şi umed mereu.
În casă mă aştepta o sobă de doi metri, mare şi fierbinte. Sfârâiau hainele când mă lipeam de ea. Totdeauna, în camera, era aer cald şi un miros plăcut, familiar emanat de acea sobă. Stăteam trântită în pat şi cu tălpile lipite de sobă pentru a mi le încălzi, sau cu spatele lipit de sobă. Când mă ardea, imi scărpinam spatele încins de marginea sobei.
Bunicul îmi făcea des pâine prăjită direct în cenuşa sobei, şi mâncam înnebunită. Nimic nu se compară cu pâinea de casă făcută în modul acela. Niciodată nu am mai întâlnit gustul acela, şi sunt ani buni de-atunci...
Mi-e dor de lucrurile din trecut. Fără nimic sofisticat. Mi-e dor de un bunic zâmbăreţ, care-mi făcea toate poftele, de un căţel mic şi zbârlit şi de o sobă fierbinte. Mi-e dor de când stăteam la gura sobei cu tataie, el punând lemne în sobă şi aranjându-le cu vătraiul, iar eu stând pe vine, cu mâinile întinse, încălzindu-mă şi privind atentă limbile fierbinţi de foc.
A doua zi o luam de la capăt, umblând iarăşi prin zăpadă. Un copil şi un căţel.
Escapadele acelea au încetat brusc în iarna când bunicul mi-a găsit căţeluşul mort... Parcă, o dată cu moartea lui Codiţă, o parte din copilăria mea s-a încheiat, a fost smulsă brusc. Vestea adusă prin intermediul telefonului a fost cutremurătoare, şi a luat cu ea o parte din mine, lăsând în urmă amintiri doar.
Să-i văd leşul, însă, a fost şi mai rău. Era iarnă, iar el era îngheţat bocnă, stând în apa unui pârâu din fundul curţii. Rece, umed, fără viaţă. Era doar un corp cu boticul uşor muşcat de atingerea cutremurătoare a morţii. În mintea mea de copil, i-am spus o rugăciune, i-am făcut semnul Crucii şi l-am lăsat să-şi doarmă somnul de veci.
Mi-e dor de soba bunicului, de bunicul şi de căţelul meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu