Preţul succesului

“Preţul succesului este munca grea, dedicarea la antrenament şi determinarea, chiar dacă vom câştiga sau pierde, vom şti că am dat tot ce e mai bun din noi pentru a reuşi!” – Vince Lombardi

  – Îţi promit, voi ajnge acolo pentru tine! Voi fi cel mai bun, îi jură fratelui său oftând cu tristeţe şi o durere copleşitoare în suflet. Deşi ar fi vrut să îşi spună că nu e adevărat, ar fi vrut să renunţe pentru totdeauna la ceea ce făcuseră împreună, nu o făcuse. Nu l-ar fi putut dezamăgi niciodată.
Pe patul de spital, Daniel îl privi pe fratele său, un tânăr înalt, cu părul lung, bălai, şi chipul de copil. Avea tenul alb, ochii mari şi albaştri şi un zâmbet angelic. Ralph, căci aşa se numea, îşi privi la rândul său fratele cu privirea sa plină de durere şi de incertitudine. Ochii îi înotau în lacrimi pentru care el lupta din răsputeri în interior spre a nu le lăsa să curgă.  Oftă, învinuindu-se pentru neputinţa sa.
- Dacă n-am putut fi cei mai buni împreună, tu trebuie să continui fără mine!
Ralph încuviinţă, deşi vocea raţiunii sale urla să nu o facă. Privirea sa se îndreptă pentru câteva minute către fereastră, după care se reîntoarse către fratele său, Daniel, care zăcea în pat şi îl privea cu ochii săi înecaţi în durere.
Bolnavul îşi închise ochii, şi Ralph ştiu că trebuie să iasă mai rapid de acolo, spre a nu plânge iarăşi. Era doar un tânăr în floarea vârstei, n-ar fi trebuit să treacă prin aşa ceva. Şi totuşi, viaţa îl punea la încercare pentru a nu ştiu câta oară. Dacă până în acel moment, singurul său sprijin fusese Daniel, acum şi el pleca.
- Ralph… Te iubesc, frăţioare! şopti Daniel şi din ochii săi închişi începură să curgă lacrimi, prelingându-se leneş pe chipul palid şi tras. Se vedea clar semnul, inevitabilul se apropia cu paşi repezi, amândoi o ştiau prea bine.
Tânărul cu păr bălai îi luase mâna fratelui său într-a sa, şoptindu-i la rândul său că îl iubeşte, apoi totul se sfârşi. Daniel plecase, trecuse în nefiinţă, de unde nimic nu avea să-l aducă înapoi. Nimenu nu putuse să-l ajute, Daniel îşi găsise sfârşitul la numai şaptesprezece ani, lăsând în urma lui lumea scenei, manevre care făcuseră înconjurul lumii şi un frate cu inima frântă.

În ciuda faptului că îi fusese greu şi îi era greu în continuare, Ralph nu se plângea niciodată. Continuă să lupte, fără să îi pese de câte eforturi făcea, fără să conteze că îi e greu. Nu voia să lase nimic să stea în calea destinului său.
Cunoscut pentru prestaţia sa fără de pată, orice circ ce se respecta l-ar fi dorit şi l-ar fi luat în echipă. Cu toate acestea, el alese să îşi continue cariera la circul “Spectrum”, deşi totul îi aducea aminte de fratele lui şi prea des vedea imaginea fratelui său, aduceri aminte ale schemelor făcute în trecut şi glume ştiute doar de ei.
Pregatea singur acum fiecare număr al său din spectacol şi lucra singur fiecare temă, fiecare acrobaţie era făcută de el şi numai el. Se descurca grozav în ceea ce făcea, dar continua să simtă dorul groaznic pentru fratele lui, pe care îl idolatrizase dintotdeauna.

Acrobat cunoscut în tot oraşul şi în toate marile oraşe din ţară, Ralph avea mulţi admiratori, dar şi extrem de mulţi duşmani, oameni care nu realizau cât de tare se chinuiseră el şi fratele său pentru a fi cei mai buni dintre cei buni.
Astfel, în “Spectrum” apare şi Ken, unul dintre cei mai buni acrobaţi şi trapezişti ai lumii. Dorea un partener pe măsură, adică unui dintre cei mai buni, şi se părea că Ralph e unul dintre cei mai buni, cel pe care Ken îl prefera.Dorea o persoană care să-l asculte fără să se împotrivască, cineva care să fie la cheremul său oricând şi să-l respecte în acelaşi timp.
- Bun venit! i se adresă directorul circului lui Ken. Pentru el însă, atractia era Ralph şi nimic altceva nu îl interesa. Chipul lui, ochii mari şi verzi se fixară imediat pe tânărul cu păr bălai şi cu privire angelică. Acesta, obosit, însă încă lucrând, ignora totul în jur. Nimic, absolut nimic nu conta, în afara de perfecţiunea absolută a noului număr.
Cu o plecare a capului, Ken îi răspunse directorului, după care acesta îl chemă acolo pe Ralph.
Îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de trening, trupul alb al lui Ralph era acoperit de vânătăi şi rupturi, fiindcă atâtea căzături îşi lăsau neplăcuta amprentă. Ochii săi albaştri se ridicară asupra celor vezi ai lui Ken. Se analizau unul pe celălalt ca doi masculi gata de luptă. Ochii lui Ken treceau peste muşchii de felină ai trapezistului, făcându-l pe acesta mândru de munca sa.
- Sunt Ken, i se adresă cu aroganţă. Tu trebuie să fii Ralph, partenerul lui Daniel, cel care a murit, spuse zâmbind, dar chipul său, ochii săi nu erau veseli nici pe departe. Bărbatul vedea concurenţa, simţea pericolul.
Cuvintele lui Ken îl răniră enorm pe Ralph, dar nu arătă acest lucru. Ştia că o făcuse intenţionat, acesta era primul test, cel de rezistenţă în faţa stresului. Rămase nemişcat, niciun muşchi al feţei nu îi tresări măcar.  Cu o voce plină de dispreţ, rosti:
- Nu era numai partenerul meu. Era fratele meu!
Arogant, răutăcios şi plin de el, singura calitate a lui era aceea că era printre cei mai buni trapezişti cunoscuţi.
El lucrase în echipă, dar cu foarte mult timp în urmă. Partenera sa, cu care se certase după un spectacol, murise în circumstanţe necunoscute, misterioase. De atunci, el lucrase numai singur. Nimeni nu ştiuse vreodată adevărul, deşi mulţi bănuiau că trapezistul o iubise pe partenera lui şi nu putea lucra cu nimeni altcineva. Orice altă încercare fusese una eşuată, fiindcă lui Ken îi era imposibil să lucreze cu altă persoană.
Ralph avea puţin timp de când işi pierduse fratele, pe Daniel. Se împliniseră de curând trei luni de când acesta plecase în altă lume, iar tânărul cu părul bălai căzuse într-o pasă proastă, îl durea sufletul şi îşi dorea o întoarcere în trecut, poate ar fi putut face ceva. Mereu se învinuia pe el însuşi pentru ceea ce se întâmplase.
Tânărul era sătul de lucrul în echipă cu oricine, deşi singurul partener avut încă de când era mic copil fusese acesta, Daniel. Din nefericire pentru el, Ken nu era o persoană care să poată accepta un refuz şi, dacă îşi dorea ceva, avea să obţină cu siguranţă.  Deşi el chiar nu o dorea, avea să accepte. Trebuia, era nevoit.
- Mâine începem antrenamentul, spuse fără ocolişuri şi, în acelaşi timp, fără să accepte un refuz din partea celui pe care îl avea în faţă.
Ralph nu spuse nimic. Nu dorea să îi fie acestuia partener, dar alese să nu o spună. Era mai bine dacă nu afla că îl urăşte şi că nu doreşte să lucreze alături de un om ca el, un arogant. Se îndreptă cu paşi repezi spre sala de antrenament, unde lucra adesea cu fratele său.
Amintirile îi invadară mintea, începură să-l chinuie uşor uşor. Aşa se întâmpla de când Daniel plecase şi probabil că Ralph avea să păţească asta pentru totdeauna. Probabil că fuseseră sabotaţi, nu ştia ce să mai creadă. Cumva, trebuia să faca în aşa fel, încât să îşi alunge vinovăţia.
Îl dorea atât  de tare înapoi pe fratele lui, cel care întotdeauna îi fusese aproape…
Venit cu o nouă idee, încercă să se îngroape în muncă, doar pentru a uita de lipsa celui la care ţinea. Amenajase provizoriu în sala de antrenament decorul. Sub trapez stătea o piscină mare din plastic, pe apă plănuiseră să stea câteva foci, şi lângă foci nişte saltele pe care aveau să sară câţiva acrobaţi şi să facă diferite scheme. Deasupra, Ralph dorea să existe cercuri de foc prin care el va trece cu graţie, astfel dorind să scoată în evidenţă luptele dintre apă şi foc.
Aici, directorul circului, o persoană tare ingenioasă. dorea să apară şi Ken, ca reprezentând unul dintre cele două elemente, în timp ce Ralph îl reprezenta pe celălalt. Cei doi aveau să se lupte cu săbiile, lucru sugerat de Ralph. Directorul însă, suspectând duşmânia iscată pe moment între ei, începu să devină speriat de această idee.
Probabil că intuise că cei doi vor încerca să se accidenteze, nu era sigur. Ken era mai mult decât un acrobat, era o stea care dorea scena doar pentru el, în timp ce băiatul cu păr bălai era doar în drumul său spre glorie. Cu toate acestea, păşea cu graţie pe scările succesului de unul singur.
Era primul spectacol major după moartea fratelui său, până atunci făcuse scamatorii prin parcuri, distrând spectatorii, şi ca acrobat la zilele de naştere a diferitor persoane. Deşi directorul nu ar fi fost, în mod normal, de acord, Ralph făcea ce îi plăcea lui.
Tânărul ar fi vrut să se poată împotrivi în faţa directorului şi când venea vorba de Ken, dar era ceva mult prea important ca să poată fi acceptat de acesta. Deşi avea foarte mult respect pentru Ken, cunoştea şi el câte sacrificii făcuse şi că muncea tot timpul, într-adevăr, însă ştia şi că îl dispreţuieşte pentru aroganţa sa nemărginită şi pentru modul cum îl trata.

Zilele treceau, iar Ralph se antrena din greu, dând tot ce-avea mai bun din el, aşa cum făcea în fiecare zi, la fiecare spectacol. Mereu ajungea acasă şi pica frânt, fără să fie în stare de altceva. Adormea instantaneu, veşnic gândindu-se la fratele lui. Ştia că nu mai are niciun rost, şi totuşi continua să plângă seară de seară şi să se întrebe dacă lui Daniel îi e bine acolo.

- Ca să lucrezi cu mine, trebuie să fii cel mai bun! îi spuse cu o voce sigură şi un zâmbet maliţios pe chip. Lui Ralph nu îi plăcu acest mod de a fi abordat, şi totuşi  zâmbi foarte sigur pe el însuşi.
- Fă-mă cel mai bun, şopti cu siguranţă în glas şi îl privi cu ochii săi mari. În privire i se citea siguranţa. Ralph era, într-adevăr, o persoană hotărâtă.
Antrenamentele, la cerinţa sa, începură în aceeaşi zi. Ralph, aşa cum era el, lucra din greu. Ajungea foarte repede să reuşească figuri pe care nu prea mulţi le pot face din prima, şi învăţa într-un ritm de neimaginat.
De multe ori, Ken rămăsese cu gura căscată văzându-l cum lucrează. Trebuia să recunoască, era bun. Oricât de greu i-ar fi fost, Ken acceptase că Ralph e partenerul pe care îl căutase. Pe toţi ceilalţi îi distrusese obosindu-i sau îi îndepărtase din cauza că nu se supuse lui. Acum însă, era altfel.
Curând, începură să lucreze împreună. Nu se sincronizau perfect, aveau unele probleme în a împărţi trapezul, fiecare dorea să facă mai mult. Era clar, amândoi voiau să demonstreze cât de buni erau.
Spectacolul însă se apropia cu paşi repezi, iar ideea lui Ralph fuses dată la o parte, lăsată pe mai târziu, deoarece directorul circului văzuse cum i-ar putea face pe cei doi să lucreze şi să dea tot ce au mai bun: o luptă.
Astfel se anunţă a fi şi viitorul spectacol, o luptă. Asta era şi în sufletul lui Ralph: o luptă. Ken nu era persoana cu care ai fi vrut să lucrezi, dar Ken-trapezistul era. Era foarte bun, mult prea bun pentru acele acrobaţii, ar fi zis unele voci.
Lucrul în echipă îi ajuta pe cei doi să meargă mai departe, să devină din ce în ce mai buni. Conflictul însă nu se stinsese. Niciodată nu avea să se stingă.

- Vreau să dai tot ce ai mai bun în această seară, ceru Ken privindu-l fix în ochi peRalph. Îl analiză, dintr-o privire cuprinzându-l în totalitate: trupul slab, muschii de felină, pielea albă, acoperită de vânătăi pe care Ralph se străduise să le acopere, plus costumul de culoare neagră. Tânărul cu părul blond reprezenta un ninja negru.
- Voi da tot ce am mai bun! rosti sigur pe el Ralph. Ştia că avea cum să câştige acea luptă. Nu era doar un spectacol, ci era mult mai mult, era înfruntarea dintre cei doi, era ceea ce avea să demonstreze care este, de fapt, cel mai bun dintre ei.
Antrenamentele zilnice poate nu fuseseră de-ajuns. Poate că atâta efort depus nu fusese de ajuns, poate că durerea pe care Ralph o gustase din plin nu îi puteau asigura succesul, dar factorul ce cu certitudine avea să-l propulseze cât mai sus posibil era promisiunea că va merge mai departe. Promisiunea făcută lui Daniel.
Privirile celor doi se intersectară iarăşi în acea seară. Era seara cea mare, toţi erau pregătiţi. Surpriza serii, pe o muzică nebunească ce provoca adrenalină, avea să ridice cu siguranţă publicul în picioare.
Ralph se aşeză pe rampă, privind cu atenţie în partea cealaltă a sălii, în gol. În urmă cu mult timp, acolo nu stătea Ken, ci stătea Daniel.  Blondul spera că e urmărit şi de fratele lui, pe care trebuia să-l facă mândru.
Sigur pe sine, tânărul atlet prinse trapezul şi se avântă. O dată ce picioarele sale se desprinseră de podea, Ralph ştiu că nu e cale de întoarcere, trebuia să iasă învingător. Undeva, săbiile celor doi stăteau gata de înfruntare. Săbii reale.
Amândoi conştientizau pericolul. Numai cel mai bun putea câştiga, numai unul dintre ei putea fi cel mai bin din acel circ. Luptau pentru supremaţie.
Din partea cealaltă a sălii, trapezul lui Ken apăru şi el, zburând cu graţie, purtându-l pe acesta. Sala se întunecă, luminile începură să joace haotic pe ziduri, ceea ce făcea vederea dificilă.
Melodia cândva lentă suna acum ca imnul unei morţi sigure. Trapezul lui Ralph se îndrepta spre cel al lui Ken, în timp ce amândoi îşi făceau partea de număr.
Când fuseră la distanţa aşteptată, amândoi se desprinseră, îndreptându-se, în aer, ca şi cum ar zbura, unul spre celălalt. Era un spectacol ciudat, demn de circul „Spectrum”. Sala, aşa cum se aşteptaseră toţi, era stupefiată.
Priveau siluetele celor doi cum se apropie una de cealaltă. Mâinile lor se întâlniră, palmele se uniră, iar ei începură o rotire graţioasă în aer, ca şi când ar fi avut aripi şi ar fi putut zbura. Rotirea era de-a dreptul spectaculoasă.
Mişcările le deveniră mai ample, mai graţioase. Trăiau spectacolul, lucraseră pentru el. Se apropiară tot mai mult, privindu-se fix în ochi unul pe celălalt. Mâinile lor se strânseră, degetele se încleştară, apoi se împinseră brusc, forţa fiecăruia îmăingându-l pe celălalt.
Urmară alte rotiri, lafel de graţioase, cei doi prinseră trapezul, îndepărtându-se. Străluceau în lumina de stele, erau mai presus de jocul de lumini, erau mai sumbri decât muzica. Sângele pulsa în venele amândurora. Trebuia să iasă la iveală câştigătorul!
Amândoi puseră mâna pe sabia proprie, după care, graţios, zburară către centrul scenei, unde aveau să se dueleze, pe frânghii.
Lucraseră mult, iar Ralph se temea. Se lovise în repetate rânduri la umăr şi coaste, iar Ken ar fi putut profita de acest lucru. Voia o luptă dreaptă, dar nu ştia de ce în stare celălalt.
Ralph fu primu care ajununse pe frânghii. Alergă graţios, de parcă face parte din viaţa sa cotidiană acest exerciţiu. Publicul era în picioare, privind cu atenţie cursa băiatului, salturile. Apăreau obstacole tot mai dese, dar le evita cu uşurinţă, atent în acelaşi timp în jur.
Îl simtea pe Ken, era undeva aproape. Voia să îl vadă, însă acesta îi era ascuns privirilor. La câţiva metri până la destinaţia lui Ralph, centrul scenei, apare însă Ken, iar săbiile lor se încrucişează violent, ieşind scântei.
Era o reprezentaţie ciudată, un nou mod de a aborda lucrurile. Spectacolul era savurat de oameni, însă nu şi de Ralph, care rămase uşor confuz. Nu făcea parte din spectacol ceea ce se întâmpla.
- Ce faci? Asta nu e o joacă de copii! îi spuse agitat lui Ken, dar acesta îi afişă acelaşi zâmbet maliţios. Se auzi scrâşnetul violent al metalului, iar sabia acrobatului sări în sus, lăsându-l pe tânărul cu părul bălai dezarmat.
Agitat, sări şi, după o răsucire în aer pe spate, reuşi să prindă sabia şi ateriză graţios pe altă frânghie, aproape dezechilibrându-se. Ken nu renunţa la luptă însă.
Îl urmă cu uşurinţă, şi primul impuls al lui Ralph fu să se îndepărteze cât mai mult. Agitat însă, dădu greş de câteva ori, fiind pe punctul de a cădea. Se aflau la zeci de metri înălţime, şi o cădere ar fi fost fatală.
Ken, nervos, îi sări în faţă.
- Luptă, laşule! Luptă, să vedem care dintre noi e cel mai bun! La „Spectrum” nu e loc decât pentru un adevărat star!
Ameninţările deveneau neplăcute, iar Ralph ripostă la rândul său. Urmă o nouă încleştare a săbiilor, agitaţie, luptă. De câteva ori, Ken aproape îi perforase abdomenul tânărului, dar agilitatea şi ingeniozitatea îl salvară pe acesta.
Obosit, dus la extrem şi totuşi dedicat spectacolului, Ralph sări de pe frânghia comună pe una aflată puţin mai jos, pentru ca mai apoi să urce prin spatele lui Ken ca o felină gata de atac, pregătită de luptă.
Săbiile se încrucişară iarăşi, dar acum, Ralph era cel care domina lupta, ducând-o în favoarea sa. Rezista cu greu presiunii, însă mintea şi trupul său reacţionau acum ca un întreg, un tot unitar. Nimic nu e, în viaţa unor acrobaţi, mai important.
Văzându-i siguranţa, Ken îşi pierdu din încrederea în sine. Pentru câteva momente, rămase cu gura căscată, dar contraatacă repede viitorul star ce, în faţa ochilor săi, evolua periculos de mult, ameninţând să-l eclipseze.
- Luptă, Ken, să vedem care dintre noi e mai bun! îl încurajă Ralph, însă cu bunăvoinţă şi respect. Luptă, să vedem cine e adevăratul star aici!
Animat de dorinţa de a-şi demonstra superioritatea, Ken sări la luptă, tâindu-i pielea tânărului ce zâmbea, prea sigur pe el. Ken deveni agitat şi nervos, atacă de foarte multe ori haotic, riscând să-l elimine pe Ralph pentru mult timp, poate chiar pentru totdeauna.
Cu toţii îşi dăduseră seama că ceva nu era în regulă cu el. Agitaţia puse stăpânire pe public, dar nimeni nu ar fi putut ajunge acolo, între doi dintre cei mai buni acrobaţi ai lumii, în mijlocul unei lupte.
Tăiat superficial, dar totuşi sigur pe el, Ralph reuşi să se apere de atacurile numeroase. Văzuse punctul slab şi, în ultimul moment, sări peste Ken, rotindu-se iarăşi în aer. Când acesta s intoarse, sabia îi sări din mână, iar Ralph zâmbi.
Sări iarăşi, convins că lupta luase sfârşit, dar se dezechilibră. Piciorul său alunecă de pe frânghie, sabia îi căzu, iar trupul începu, la rândul său, să se îndrepte spre sol. Nu avea cum să scape, era o înălţime prea mare, iar ridicarea unei plase era imposibilă în acel moment.
Nu se afla nicio frânghie de care să se poată prinde, niciun trapez care să-l poată salva.
Sigur pe el că pierduse, şocat că avea să-şi piardă viaţa, totul îi trecu prin faţa ochilor, însă simţi o mână caldă o prinse pe-a sa. Era mâna lui Ken.
Amândoi rămaseră suspendaţi în aer, în timp ce publicul aplauda acum haotic. Spectacolul luase sfârşit. Un balans scurt şi Ralph, urmat de Ken, săriră pe frânghii şi, cu graţie de felină, coborâră şi se aplecară în faţa publicului.
- Ai câştigat.
Ken era dezamăgit de el însuşi. Privi spre tânărul care respira greu. Ochii li se întâlniră şi, într-un moment de emoţie copleşitoare, Ralph îl luă în braţe pe Ken, în ropote de aplauze. Cu toţii ştiau că aceea fusese o luptă cât se poate de reală.
- Respectele mele pentru efortul depus, şopti respirând greu. Îi purta mult respect, într-adevăr. Ralph ştiuse să se bucure de fiecare picătură de transpiraţie de pe trup şi acum ştia cui să mulţumească.
- Eşti un star, veni afirmaţia plină de bunăvoinţă a unui Ken înfrânt, dar cu un zâmbet blând pe chip. El nu fusese în stare să se controleze, echilibrul fragil dintre mintea şi trupul său fuse sfărâmat de invidie şi poate că şi ură.
Ralph însă câştigase cinstit. Era un adevărat star, fiindcă doar un adevărat star îşi transformă până şi colegii în spectatori, iar Ken trebuia să recunoască, asta făcuse, privise cum pierde, incapabil să împiedice asta.