Somn...

    O altă zi de iarnă. Pe geam s-a format chiciură, la streşinile caselor s-au format ţurţuri de gheaţă.
    Cerul e înnorat, parcă acoperit cu un strat gros de scame. Norii îl domină, iar soarele e de negăsit de zile bune chiar, din nefericire.  Nicio rază caldă de-a sa nu a mai mângâiat faţa vreunei persoane. Globul de ceară e dispărut acum, ascuns de ger.
    Gerul chinuie de o bună bucată de timp natura, totul fiind îngheţat bocnă. Zăpada e viscolită de un vânt năprasnic, greu de suportat, înţepător şi chinuitor, cum de prea mult timp nu mai fusese.
    Albul ce predomina lumea putea da iluzii elaborate oricui îi cădea pradă..
    Era o atmosferă de vis, dar care iţi dădea fiori. Era un frig de nedescris, nici picior de om nu se vedea pe întinderea imaculată de zăpadă. Nimic, nicio vietate. Doar vântul şi natura, plu cerul de oglindă ce veghea mândru şi îngheţat.
    Ninge iarăşi. N-a mai nins de câteva ore, şi zăpada a fost răscolită de vântul puternic. Parcă nimic nu poate face natura să se dezmorţească, totul era un sloi de gheaţă lipsit de sentimente.
    Fiecare fulg, precum un fluture de alb, cădea lin pe zăpada pură, îngroşând stratul. O dată cu el, cădea lacrima unui înger, lacrima sa îngheţată...
    Mii de fulgişori roiau încet, unul câte unul, devenind apoi mari precum sferele luminoase sau globurile din brăduţ. Atmosfera, deşi de vis, era plină de tristeţe nemaivăzută.
    Brazii erau acoperiţi de lacrimile angelice de nea, la fel şi casele. Acum parcă aveau căciuli, aşa păreau grămezile uriaşe de omăt. Se formaseră troiene pe jos, totul părea rupt din Rai... Sau din Iadul alb.
    Totul era nemişcat, nu se vedea nimic. Natura murise, totul era amorţit. Totul dormita...