"Sunt bine!"

 "Sunt bine!" = Sunt sincer, dar nu pot spune ce am pe suflet.
    De câte ori nu am întâlnit cu toţii persoane care ne zic "Eu spun adevărul verde-n faţă oricui?". Cu toţii sunt sigură că i-am întâlnit şi cu toţii suntem siguri că susţinem acest lucru în faţa anumitor persoane.
    Dar ce rost are? Vorbim, uneori, dar, alteori, ţinem în noi. Nu suntem capabili să punem piciorul în prag şi să zicem că avem un cuvânt de spus. E greu, indiferent cum ar părea la prima vedere. Pentru a vorbi, îţi trebuie curaj, vorbe alese, momentul potrivit.
    Sunt mulţi care au curaj. Sunt şi mai mulţi care au un curaj de o nesimţire grosolană - "tupeiştii" -, şi sunt mulţi oameni timizi, cărora le e greu să ridice ochii din pământ şi să spună că ei au, de fapt, alte aşteptări de la un anumit lucru.
    Sunt multe exemple de momente când nu putem spune adevărul. Ce ne împidică? Ceva, acolo, în interior. Mereu a fost şi mereu are să fie aşa, va exista un lucru ce nu ne va da voie să fim în totalitate sinceri cu anumite persoane totdeauna.
    De exemplu, când şeful ne expune o idee de care el e încântat, apoi ne cere părerea. Cine are curajul să ridice mâna şi să spună "Domnule, mie nu îmi convine, deoarece..." ? Sau, când şeful spune să rezolvi anumită treabă care, în mod normal, era responsabilitatea altui coleg. Cine are curajul, atunci, să ridice ochii din pământ şi să se împotrivească, fiindcă nu era treaba lui? De câte ori un profesor n-a cerut de la elevi să i se spună cum este ora, şi apoi, primind părerile, s-a supărat? Aşa, elevilor le e frică să îşi mai spună părerea şi a doua oară.   
    Acelaşi lucru este şi cu superiorii, şefii, directorii sau mulţi alţi oameni cu funcţie superioară. Cei de rând tac şi înghit.
    Astfel, ajungem iarăşi la ideea de diferenţe. De ce? Pentru că, acolo, când cineva cere părerea, "colegul" favorizat îşi permite să ridice mâna frumos şi să spună că îl nemulţumeşte anumit lucru, anumit coleg şi aşa mai departe. Oamenii nu sunt corecţi.
    Alt exemplu când nu spunem adevărul este când suferim. Cine e în stare să spună altei persoane, în general persoanei din cauza căreia e supărat, că el e motivul pentru care se află în acea stare? De multe ori, sunt lucruri pe care am vrea să le spunem, dar orgoliul ne ţine pe loc. Nimeni nu vrea să fie luat de prost, şi nu ar face o prostie ca asta, să recunoască în faţa celeilalte persoane, decât un om naiv.
    După o ceartă cu cineva, e greu să mergi şi să spui că te doare. E greu să spui ce ai de spus, fiindcă-ţi calci orgoliul în picioare şi, în zilele acestea, orgoliul e printre cele mai intâlnite "calităţi" ale unei persoane. Orgoliul, ambiţia şi multe altele de acest gen.
    De câte ori, împinşi de dorinţa de a fi corecţi, nu am fost pe cale să spunem tot ce aveam pe suflet, cu riscul de a fi luaţi de proşti? Cu puţin noroc, a existat acolo ambiţia, ea fiind cea care ne-a împiedicat să ne înjosim.
    Deseori, la anumite persoane, în locul unei ambiţii sănătoase, există o ambiţie prostească, genul acela de sentiment care niciodată nu te va lăsa să spui ce ai pe suflet doar pentru că nu vrei să arăţi celor din jur că, de fapt, eşti la fel ca şi ei, un om normal.
    Aşadar, în general, nu putem spune ce avem pe suflet, datorită faptului că nu am găsit momentul potrivit, că nu eram la locul potrivit, nu discutam cu cine trebuia sau ambiţia ne împiedica să o spunem? Sunt sentimente cunoscute tuturor, dar prea puţini acceptă că, de fapt, nu sunt chiar aşa de sinceri pe cât par.
    Sunt momente când trebuie să taci din gură, să înghiţi. Abia când nu ai absolut nimic de pierdut, poţi spune tot ce îţi trece prin minte. Să nu mai ai nimic de pierdut înseamnă să treacă foarte, fooooarte mult timp.
    Deci, sufletul nu e chiar aşa uşor de expus. Sinceritatea depinde de anumite condiţii şi, când nu sunt îndeplinite, ea nu există. Degeaba încercăm să părem sinceri, fiindcă, în mod cert, cu toţii minţim. În unele cazuri e chiar mai bine decât să fii luat de prost. Sunt unele lucruri care mai bine rămân ascunse.
    Aşadar, suntem sinceri, dar nu mereu. Niciodată nu vom putea fi sinceri în totalitate. Sufletul e o comoară fragilă, pe care o putem răni cu prea multă sinceritate. Sunt momente când mai bine taci din gură, decât să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Nu mereu trebuie să spunem ce gândim.
    Lucrurile astea nu ne fac mincinoşi. Să ştii când să taci te face înţelept. Să ştii când să fii sincer şi când să minţi te face înţelept şi, probabil, un om mai bun.
    În doze mult prea mari, orice calitate poate ajunge un defect. De exemplu, prea multă sinceritate te poate face mult prea vulnerabil, poate răni o persoană mult prea tare. Fiecare lucru, luat în doze mici şi gândit foarte bine înainte de a fi spus.
    Ştim cu toţii că mami ne învaţă să fim mereu sinceri şi să spunem adevărul şi numai adevărul. Niciodată nu am înţeles de ce se oboseşte să spună chestia asta, dacă mai târziu tot va exista momentul ăla când va spune "Sunt unele momente în viaţă când trebuie să taci şi să înghiţi". Până şi orice mămică se minte singură şi ne minte şi pe noi cu această idee abstractă. Practic, se contrazice.
    Nu neg că e  o educaţie bună cea dată de mămici, dar mă intrigă că trebuie să încălcâm cuvântul uneori, şi să mai şi minţim.
    E bine să fim sinceri, în limita bunului simţ. Unele lucruri e mai bine să rămână ascunse.

    Cel mai des întâlnită minciună spună este "Sunt bine!". Probabil că nu are nimeni cea mai vagă idee privitoare la multitudinea de adevăruri dureroase ascunse sub minciuna aceasta.